ÎMBLĂTITÓR, -OÁRE, îmblătitori, -oare, s. m. și f. (Înv.) Persoană care îmblătește. – Îmblăti + suf. -tor.

ÎMBLĂTITÓR, -OÁRE, îmblătitori, -oare, s. m. și f. Persoană care îmblătește. – Îmblăti + suf. -tor.

ÎMBLĂTITÓR, -OÁRE, îmblătitori, -oare, s. m. și f. Persoană care îmblătește. Se îmblătește în doi, trei, patru sau mai mulți îmblătitori. PAMFILE, A. R. 199. Doi dau, doi stau, doi se miră, doi se-nchină? (Îmblătitorii îmblătind). SBIERA, P. 323. La aria cu-mblătitori o duceți. TEODORESCU, P. P. 362.

îmblătitoáre (înv.) s. f., g.-d. art. îmblătitoárei; pl. îmblătitoáre

îmblătitór (înv.) s. m., pl. îmblătitóri

îmblătitoáre s. f., g.-d. art. îmblătitoárei; pl. îmblătitoáre

îmblătitór s. m., pl. îmblătitóri

ÎMBLĂTITÓR ~oáre (~óri, ~oáre) m. și f. Persoană care îmblătește. /a îmblăti + suf. ~tor

îmblătitor m. treerător.