ZĂUITÁ, zăuít, vb. I. Tranz. (Înv. și reg.) A uita. – Ză- + uita.

ZĂUITÁ, zăúit, vb. I. Tranz. (Reg.) A uita. – Ză- + uita.

ZĂUITÁ, zăúit, vb. I. Tranz. (Regional) A uita. Că nu-i gînd de la părinți, Ce-l gîndești și-l mai zăuiți, Ci-i gîndul de la mîndra, Mult îți arde inima. HODOȘ, P. P. 66. Că de cînd eu te-am iubit, Tare cu drag te-am avut Și nu pot să te zăuit. EMINESCU, L. P. 20.

ZĂUITÁ, zăúit, vb. I. Tranz. (Reg.) A uita. – Din ză- (< sb. za) + uita.

zăuitá (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 3 zăúită

zăuitá vb., ind. prez. 1 sg. zăúit, 3 sg. și pl. zăúită

ZĂUITÁ vb. v. privi, uita, vedea.

1) uĭt, a -á v. tr. (d. vrom. a uita, care vine d. lat. *oblitare, derivat din oblitus, oblivisci, a uĭta; pv. cat. oblidar, fr. oublier, sp. pg. olvidar). Scap din minte, nu-mĭ maĭ aduc aminte: a uĭta cele învățate. Nu mă maĭ gîndesc la, scap din vedere: am uĭtat să-țĭ spun, am uĭtat baniĭ pe masă. Nu vreaŭ să mă maĭ gîndesc la: uĭtă ofensele, nu uĭta binefacerile. Ochiĭ care nu se văd se uĭtă, doĭ inșĭ care nu se văd des nu se maĭ gîndesc unu la altu. – În Serbia, Ban. Maram. a zăuĭta (după sîrb. zabiti).

zăúĭt, V. uĭt.

zăuita vb. v. PRIVI. UITA. VEDEA.