ZVÂNTURÁ, zvấntur, vb. I. Refl. (Fam.) A umbla (fără rost) dintr-un loc în altul, a cutreiera. – Et. nec. Cf. vântura.

ZVÂNTURÁ, zvấntur, vb. I. Refl. (Fam.) A umbla (fără rost) dintr-un loc în altul, a cutreiera. – Et. nec. Cf. vântura.

zvânturá (a se ~) (fam.) vb. refl., ind. prez. 3 se zvấntură

zvânturá vb., ind. prez. 1 sg. zvântur, 3 sg. și pl. zvântură

A SE ZVÂNTURÁ mă zvântur intranz. fam. A umbla (fără rost) dintr-un loc în altul. /Orig. nec.

svânturà v. V. vântura. [Lat. EX VENTULARE].

zvî́ntur (mă), a -á v. refl. (d. vîntur saŭ d. lat. *ex-ventŭlare). Mă vîntur pin lume.