ZURBAGÍU, -ÍE, zurbagii, adj., s. m. și f. (Fam.) (Persoană) care caută ceartă, zâzanie; scandalagiu. ♦ (Înv.) Răsculat, răzvrătit, rebel. – Zurbă + suf. -giu.

ZURBAGÍU, -ÍE, zurbagii, adj. (Adesea substantivat) Căruia îi place să se certe; scandalagiu. ♦ (Înv.) Răsculat, răzvrătit, rebel. – Zurba + suf. -giu.

ZURBÁGÍU, zurbagii, s. m. Om certăreț; scandalagiu. Era vestit ca zurbagiu fără pereche. CAMIL PETRESCU, O. I 13. Alecu Toader Precup are faimă de mare zurbagiu și bătăuș. C. PETRESCU, A. 431. Muntenii totdeauna au avut în Moldova faima de zurbagii. RUSSO, O. 101. Sosea Neculcea, Cam băut și cam chefliu, Cu cheful de zurbagiu. TEODORESCU, P. P. 546. ◊ (Adjectival) În sat era și un popă zurbagiu... care-adesea cu boierul cel din sat se dondănea. CONTEMPORANUL, II 10. ♦ (Învechit și arhaizant) Răsculat, rebel. Mai tîrziu, după ce se vor fi calmat spiritele, va întoarce el foaia și se va răfui cu toți zurbagiii de azi. REBREANU, R. II 151. Dar în caic cine-mi sînt... zurbagii și turci păgîni. TEODORESCU, P. P. 562.

ZURBAGÍU, -ÍE, zurbagii, s. m. și f. (Adesea adjectival) Om căruia îi place să se certe; scandalagiu. ♦ (Înv.) Răsculat, răzvrătit, rebel. – Din zurba + suf. -giu.

zurbagíu (fam.) adj. m., s. m., f. zurbagíe; pl. m. și f.. zurbagíi

zurbagíu adj. m., s. m., f. zurbagíe; pl. m. și f. zurbagíi

ZURBAGÍU adj., s. v. arțăgos, certăreț, gâlcevitor, răsculat, răzvrătit, rebel, revoltat, scandalagiu.

ZURBAGÍU ~e (~i) și substantival 1) înv. Care a luat parte la o zurbă; care s-a răzvrătit. 2) Care face scandal; pus pe certuri; scandalagiu. /zurbă + suf. ~giu

zurbagiu m. 1. od. rebel; 2. (sens modern) gâlcevitor, cată-cearta: ori că-i un mare zurbagiu, ori că-i bețiu POP. [Formațiune analogică].

zurbagíŭ m. (din maĭ vechĭu zorbagiŭ, rebel, d. zorba, zurba. V. zurba). Fam. Beligiŭ, volintir, scandalagiŭ.

zurbagiu adj., s. v. ARȚĂGOS. CERTĂREȚ. GÎLCEVITOR. RĂSCULAT. RĂZVRĂTIT. REBEL. REVOLTAT. SCANDALAGIU.