SMICURÁ, smícur, vb. I. Tranz. A sfărîma în bucăți mici; a dumica, a frînge. (Atestat în forma smicuri) [Șandru] care, de alte dăți, Ar fi smicurit bucăți P-acel om cu-așa cuvinte, Tot rîdea ca scos din minte Și-n batjocură privea Lung la mine. COȘBUC, P. II 213. ♦ A biciui, a lovi. Porunci apoi dă craiul pe pag cu vergi să-l bată, Cu bici în patru plesne s-o smicure pe fată. COȘBUC, P. II 201. – Variantă: smicurí vb. IV.

SMICURÍ vb. IV v. smicura.

SMICURÁ vb. v. biciui, dezghioca, mărunți, pisa sfărâma, șfichiui, zdrobi.

SMICURÁ, smícur, vb. I. Tranz. 1. A culege boabele de pe un știulete de porumb; (despre păstăioase) a bate păstăile uscate pentru a separa boabele (de mazăre, etc.). 2. (Fig.) A călca în picioare. (din smâc1, în loc de smicula, ca și în zgribuli > zgriburi; sau din lat. exmicŭlāre < mica)

smicurà v. a sdruncina. [Lat. *EXMICULARE (din MICULA, fărămă)].

zmícur, a -á v. tr. (lat. *ex-miculo, -áre, d. micula, dim. d. mica, fărmătură). Trans. vest. Fărămițesc, fărîm, frămînt: a zmicura cașu (BSG. 1937, 96).

smicura vb. v. BICIUI. DEZGHIOCA. MĂRUNȚI. PISA. SFĂRÎMA. ȘFICHIUI. ZDROBI.