ZINC s. n. Element chimic, metal de culoare albă-albăstruie, folosit în industrie atât singur, cât și sub formă de aliaje. – Din fr. zinc.

ZINC s. n. Element chimic, metal de culoare albă-albăstruie, întrebuințat în industrie atât singur, cât și sub formă de aliaje. – Din fr. zinc.

ZINC s. n, Metal de culoare albă-cenușie, folosit (atît singur cît și sub formă de aliaje) la acoperirea oțelului pentru a-i mări rezistența la coroziune și a-l proteja de ruginire, la fabricarea pilelor electrice, în zincografie etc. Dă o cadă mare de zinc, unde se va putea spăla în voie. Camil PETRESCU, O. II 270. Privea arbuștii exotici.. cu frunzele lor lucii, care în bătaia luminii cretoase păreau tăiate artificial în zinc. C. PETRESCU, Î. I 4. Alb de zinc v. alb1 (2).

ZINC s. n. Metal de culoare albă-cenușie, întrebuințat în industrie atât singur cât și sub formă de aliaje. – Fr. zinc.

zinc s. n.; simb. Zn

zinc s. n., simb. Zn

ZINC s.n. Metal alb-albăstrui care se întrebuințează sub formă de tablă în aliaje, pentru protecția superficială a oțelurilor etc. [< fr. zinc, cf. germ. Zink].

ZINC s. n. Metal alb-albăstrui, moale, maleabil și ductil, ușor fuzibil, folosit la elaborarea unor aliaje, la zincarea oțelurilor etc. [Simb. Zn] (din fr. zinc)

zinc s. m. – Metal alb-albăstrui. – Var. ținc. Mr. țingu. Fr. zinc, var. din germ. Zink; și mr. din it. zinco, cf. ngr. τσίνϰος.

ZINC n. Metal de culoare albă-albăstruie, întrebuințat în industrie, mai ales, sub formă de aliaje. /<fr. zinc

zinc n. metal de un alb albăstruiu, se aliază cu arama (alama) și cu alte metale și se întrebuințează la fabricarea obiectelor de artă, la acoperirea caselor, la galvanizarea fierului.

*zinc n., pl. urĭ (fr. zinc, d. germ. zink, var. din zinn, zinc). Chim. Un metal alb albăstruĭ cu structură cristalină. – Zincu e bivalent, are o densitate de 6,87 și o greutate atomică de 65. Se topește la 415° și ferbe la 1040. La 205° e sfărămicĭos și se poate pulveriza. Se găsește în natură maĭ ales în stare de sulfură saŭ blendă și de carbonat orĭ calamină. Din el se face tinichea de acoperit casele și obĭecte de ornament turnate, de multe orĭ acoperite cu alamă pin galvanoplastie (bronzurĭ artistice). Feru galvanizat, întrebuințat la sîrmele telegrafice se obține pin galvanizare saŭ scufundînd sîrma în zinc topit. Cu zincu se fac și o mulțime de aliaje (alama ș. a.).

ZINC (< fr., gr.) s. n. Element chimic (Zn; nr. at. 30, m. at. 65,39, p. t. 419,4°C, p. f. 906°C, gr. sp. 7,13) din gr. II secundară; metal alb-argintiu sau alb-albăstrui. Se găsește în natură sub formă de sulfură (blendă) și carbonat (smitsonită). În combinații este bivalent. În contact cu aerul se acoperă cu o peliculă protectoare de oxid. Se întrebuințează în zincare, sub formă de aliaje (ex. alama), la acumulatoarele alcaline, la fabricarea pesticidelor și pigmenților etc. A fost izolat pentru prima dată de chimistul german A.S. Marggraf (1709-1782) în 1776.

Zn, simbol chimic pentru zinc.