zgomot definitie

18 definiții pentru zgomot

ZGÓMOT, zgomote, s. n. 1. Sunet supărător sau amestec de sunete discordante, puternice, nocive. ♦ Gălăgie, vacarm; vuiet, tumult. ◊ Expr. A face zgomot = a produce senzație, a face vâlvă. 2. (În sintagmele) Zgomot de fond = perturbație sonoră (de mică intensitate) care apare în orice mediu de transmisie a semnalelor. Zgomot alb = zgomot de bandă largă, folosit în măsurători electroacustice, caracterizat prin energie egală pe lățime de bandă constantă. Zgomot colorat = zgomot de bandă largă, folosit în măsurători electroacustice, caracterizat printr-un spectru continuu și uniform într-un domeniu de frecvențe specificat. Zgomot roz = zgomot de bandă largă, folosit în măsurători electroacustice, caracterizat prin energie constantă pe octavă. – Din sb. glomot.
ZGÓMOT, zgomote, s. n. 1. Sunet sau amestec de sunete discordante, puternice, care impresionează în mod neplăcut auzul. ♦ Gălăgie, vacarm; vuiet, tumult. ◊ Expr. A face zgomot = a produce senzație, a face vâlvă. 2. (În sintagmele) Zgomot de fond = perturbație sonoră (de mică intensitate) care apare în orice mediu de transmisie a semnalelor. Zgomot alb = zgomot de bandă largă, folosit în măsurători electroacustice, caracterizat prin energie egală pe lățime de bandă constantă. Zgomot colorat = zgomot de bandă largă, folosit în măsurători electroacustice, caracterizat printr-un spectru continuu și uniform într-un domeniu de frecvențe specificat. Zgomot roz = zgomot de bandă largă, folosit în măsurători electroacustice, caracterizat prin energie constantă pe octavă. – Din scr. glomot.
ZGÓMOT, zgomote, s. n. 1. Sunet sau amestec de sunete puternice (și confuze), lipsite de armonie, discordante. Abajurul se sparse aproape fără zgomot. DUMITRIU, N. 66. Trenul, pornit mai repede, făcea un zgomot asurzitor. SADOVEANU, O. VI 264. Sub muta stelelor domnie, Cu zgomot porțile se-nchid. VLAHUȚĂ, O. A. I 29. Dar ce zgomot se aude? Bîzîit ca de albine? EMINESCU, O. I 87. (Metaforic) Cîtă vreme au ținut luptele cele mari pentru independență, zgomotul armelor împiedică pe romîni ca să-și scrie analele. BĂLCESCU, O. I 61. ♦ Sunet puțin intens, slab, abia deslușit. Văraticul rămîne în urmă, cu ușoare zgomote care pătrund limpede în cîmpie prin tăcerea amurgului. SADOVEANU O. VII 217. Dar din ce în ce s-alină Toate zgomotele-n sat. COȘBUC, P. I 48. 2. Gălăgie, larmă; vacarm, vuiet, tumult. Plaja e plină de zgomot asurzitor. RALEA, O. 21. Ascultau cum se pierdea, puțin cîte puțin, zgomotul alaiului care se depărta. BUJOR, S. 36. Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium. EMINESCU, O. 1147. Zgomotul gloatei ne curmă vorba. NEGRUZZI, S. I 41. ◊ Fig. Plăcut, plăcut e ceasul de griji nentunecat, Și dulce este viața ce curge lin, departe De-al omenirei zgomot, de-a ei fumuri deșarte! ALECSANDRI, P. I 132. ◊ Expr. A face zgomot = a face vîlvă, a produce senzație; a avea faimă, a se bucura de renume, de succes. Drama lui Caragiale «Năpasta» a avut darul să ațîțe un șir întreg de opiniuni diferite, de critici ce au făcut zgomot. GHEREA, ST. CR. II 237. Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi, Închinînd ale lor versuri la puternici, la cucoane, Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. 1137. Știi pentru ce Lamartine a făcut atîta zgomot în Franța ca poet? BOLINTINEANU, O. 444.
ZGÓMOT, zgomote, s. n. Sunet sau amestec de sunete discordante, puternice, neplăcute. ♦ Gălăgie, vacarm; vuiet, tumult. ◊ Expr. A face zgomot = a produce senzație, a face vâlvă. ♦ Sunet puțin intens, răsunet. – Sb. glomot.
zgómot s. n., pl. zgómote
zgómot s. n., pl. zgómote
ZGÓMOT s. 1. (înv. și reg.) sunet. (~ de frână.) 2. freamăt, gălăgie, larmă, tumult, vuiet. (Ce ~ se aude?) 3. v. balamuc.
ZGÓMOT s. v. senzație, vâlvă.
Zgomot ≠ liniște, tăcere
sgómot (-te), s. f.1. Sunet, rumoare. – 2. Zarvă, scandal. – Var. zgomot, înv. scomot, și der. Slov. gomot, sb., cr. glomot (Cihac, II, 343), din pol. gomon, der. gomoni, vb. (a trăncăni, a flecări). – Der. sgomota (var. gomoti), vb. (a face zgomot); sgomotos, adj. (care produce zgomot).
ZGÓMOT, zgómote, s. n. ~ (din slovac. gomot, scr. glomot; dublat de gomon)
ZGÓMOT ~e n. Sunet sau amestec de sunete puternice, nearmonioase, recepționate ca ceva neplăcut, supărător. ◊ A face ~ a face vâlvă; a stârni interesul. /< sb. glomot
sgomot n. 1. sunet confuz, strigăt tare; 2. știre ce circulă în public; 3. fig. sensațiune: opera făcu mare sgomot. [Serb. GOMOT].
zgómot (Munt.) și gómot (Mold. Serbia) n., pl. e (nsl. gomot, sîrb. glomot, zgomot. V. gomotesc, gălămoz, gomon). Huĭet, sunet produs de lovirea (mișcarea) lucrurilor saŭ de vocĭ dezordonate: zgomotu valurilor, furtuniĭ, dărămăriĭ. Vorbă, vociferare, tărăboĭ, gălăgie, țipete: copiiĭ fac zgomot. Fig. (după fr. bruit). Zvon: a da atențiune tuturor zgomotelor. Sensațiune: vestea a produs zgomot. – La Beld. (1004, 1610, 1904, 1910 și 3224) gomot. La Dos. și scomot. V. freamăt.
zgomot s. v. SENZAȚIE. VÎLVĂ.
ZGOMOT s. 1. (înv. și reg.) sunet, (reg.) șteamăt. (~ de frînă.) 2. freamăt, gălăgie, larmă, tumult, vuiet. (Ce ~ se aude?) 3. balamuc, gălăgie, hărmălaie, huiet, larmă, scandal, tămbălău, tărăboi, tevatură, tumult, vacarm, vuiet, zarvă, (rar) larmăt, (astăzi rar) strigare, (pop. și fam.) chiloman, (înv. și reg.) toi, (reg.) haraiman, hălălaie, hărhălaie, toiet, toloboată, tololoi, (Mold., Bucov. și Transilv.) holcă, (Transilv.) lolotă, (înv.) calabalîc, dandana, dănănaie, dăndănaie, gîlceavă, (fig.) țigănie, (arg.) năsulie. (Era un ~ de nedescris.)
ZGOMOT. Subst. Zgomot, gălăgie, larmă, lărmălău (rar), lărmuire (rar), hărmălaie, hălălaie (pop.), hărhălaie (reg.), harhăt (reg.), zarvă, haraiman (reg.); vuială (rar), vuiet, vuire, vuit, huiet, tumult, vacarm, tapaj, scandal, tărăboi, halagea (reg.), zăpăceală (fam.), tevatură, tămbălău (fam.). Bubuire (rar), bubuit, bubuitură; pocneală, pocnet, pocnit, pocnitură, plesnet, plesnire, plesnit, plesnitură, trosnet, trosnitură, trosnire, pîrîire (rar), pîrîit. Detunare, detunet (rar), detunătură, bufneală (rar), bufnet, bufnit, bufnitură, bufnire, pufnitură, pufnire, răbufneală, răbufnitură (rar), răbufnire. Duduit, duduitură, durduit (reg.), durăit, durăitură, duruire, duruit, duruitură, huruială, huruit, huruitură, hurduitură (reg.), burducăială, hurducătură, hodorogeală. Vîjîială, vîjîit, vîjîitură, vîjîire; zbîrnîială, zbîrnîit, zbîrnîitură, zbîrnîire, clinchet. Zăngăneală, zăngănit, zăngănitură, zăngănire, zăngăt; zornăială, zornăit, zornăitură, zornet, zuruire, zuruit; zdrăngănit, zdrăngănitură, zdrăngănire. Troncăt, troncănit, troncânitură. Pleoscăit, pleoscăitură, plescăit, plescăitură, plescăire. Scrîșnet, scrîșnire, scrîșnit. Bîzîială, bîzîit, bîzîitură; zîzîit; zumzet, zumbăire (rar), zuzet (pop.), zuzuit (pop.). Țiuit, țiuitură; țîrîială, țîrîit, țîrîitură, țîțîit. Tropăială, tropăit, tropăitură, tropot, tropotire (pop.), tropotit (pop.). Zupăit, zupăitură, dupăit (reg.), dupăitură (reg.). Scîrțîială, scîrțîire (rar), scîrțîit; hîrșîire, hîrșîit, hîrșîitură, tîrșîială, tîrșîit, tîrșîitură. Murmuială (rar), murmur, murmurare, rumoare; susur, susurare (rar), șopot, șopotire; fîșîială, fîșîire, fîșîit, fîșîitură, foșnet, foșnire, foșnit (rar), foșnitură; freamăt, fremătare, fremătură. Rezonanță, răsunet, reverberație; ecou. Claxon; sirenă; clopot; talangă; toacă. Petardă. Adj. Zgomotos, asurzitor, gălăgios, tumultuos. Bubuitor, detunător, trosnitor. Huruitor; vîjîitor; zbîrnîitor; scrîșnitor; bîzîitor; țiuitor; scîrțîitor. Murmurător, murmuitor (înv.), murmurînd (rar); susurător, șoptitor; fîșîitor (rar), foșnitor; fremătător. Vb. A face zgomot, a face gălăgie, a face larmă, a lărmui, a hălălăi (pop.), a hărhăti (reg.), a face zarvă, a zărvăi (reg.), a vui, a vuieta (reg.), a hui. A bubui, a detuna, a pocni, a plesni, a trosni, a bufni, a pufni, a răbufni. A dudui, a durdui (reg.), a durăi, a durui, a hurui, hurdui (reg.), a hurducăi (reg.), a hodorogi. A vîjîi; a zbîrnîi; a zăngăni, a zornăi, a zurui, a zorzoi (pop.); a zdrăngăni, a zdroncăni; a troncăni. A pleoscăi, a plescăi. A scrîșni. A bîzîi, a zumzăi, a zumbăi (rar), a zuzui (pop.), a țiui; a țîrîi, a țîțîi. A tropăi, a tropoti (pop.), a zupăi; a dupăi (reg.); a scîrțîi; a hîrșîi, a tîrșîi; a murmura, a murmui (înv.), a susura, a șopoti; a fîșîi, a foșni; a fremăta. A răsuna. V. clopot, dezordine, fenomene atmosferice, glasuri de animale, glasuri de păsări, strigăt.
zgomot (fr. bruit; it. rumore; germ. Geräusch; engl. noise) 1. În mod obiectiv, sunet* (vibrație*) sau suprapunere de sunete (vibrații) cu intensitate*, frecvență și spectru de armonice*, care creează o stare de nedeterminare, cu deosebire datorată variațiilor dezordonate în timp. 2. În mod subiectiv, sunet (vibrație) nedorit, care nu este util din punct de vedere psiho-fiziol. unui ascultător sau care produce o senzație supărătoare. În anumite cazuri sau situații, o emisie sonoră care pentru fiz. are caracter de z. (foșnetul frunzelor, z. unei cascade) etc. poate fi dorită, utilă sau plăcută unui ascultător. Invers, sunetele perfect muzicale pot fi nedorite și chiar supărătoare aceluiași ascultător, fiind apreciate ca z. ♦ În muzică, z., fie dorit, fie inevitabil, este mai mult prezent decât se crede îndeobște: a) nu este practic posibilă nici o emisie de sunete muzicale, principial cât de pură, care să nu conțină o anumită cantitate de z. (v. timbru); b) atacul (1) marcat al unui sunet la instr. cu arcuș și la altele începe cu un z.; c) destule instr. folosite în orch. de toate genurile și în fanfare emit z. încadrabile în definiția fizică (unele instr. de percuție* și pseudo-instr.); d) în ultimele trei decenii și-au făcut loc în muzică, mai ales în cea funcțională (radio, cinema, etc.), z. naturale și din viața cotidiană, manipulate după tehnici de înregistrare* moderne etc.; e) z. și efecte noi de același gen au fost create cu ajutorul aparatelor electronice (v. concretă, electronică, muzică). 3. Z. alb, v. alb, sunet.

zgomot dex

Intrare: zgomot
zgomot substantiv neutru