ZÉUGMĂ, zeugme, s. f. Figură de stil prin care se unesc gramatical două sau mai multe substantive cu un verb sau cu un adjectiv care, logic, nu se referă decât la unul dintre cele două substantive. – Din fr. zeugma.

ZÉUGMĂ, zeugme, s. f. Figură de stil prin care se unesc gramatical două sau mai multe substantive cu un verb sau cu un adjectiv care, logic, nu se referă decât la unul dintre cele două substantive. – Din fr. zeugma.

zéugmă (zeug-) s. f., g.-d. art. zéugmei; pl. zéugme

zéugmă s. f. (sil. zeug-), g.-d. art. zéugmei; pl. zéugme

zéugmă s. f. (sil. zeug-), g.-d. art. zéugmei; pl. zéugme

ZÉUGMĂ s.f. (Ret.) Construcție prin care se unesc gramatical două sau mai multe substantive cu un verb sau cu un adjectiv care, logic, nu se raportează decât la unul dintre cele două substantive. [< fr., lat., gr. zeugma].

ZÉUGMĂ [ZEUG-] s. f. figură de stil prin care se unesc gramatical două sau mai multe substantive cu un verb sau cu un adjectiv care, logic, nu se raportează decât la unul dintre substantive. (< fr. zeugma)

zeugmă (gr. zeugma „legătură”, „jug”, „înjugare”), figură care constă în folosirea unui segment de propoziție sau de frază în poziție incongruentă, gramatical sau chiar semantic, față de altul, prezent ori subînțeles, din același enunț (A): „Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri, Nalță-o mânăstire și trei parastasuri.” (G. Topârceanu) Sin. epexevgmenon.