zeu definitie

2 intrări

37 definiții pentru zeu

dzău sm, i vz zeu
dzéu sm, i vz zeu
ZĂU interj. 1. (Întărește o afirmație sau o negație, uneori însoțit de „așa”) Pe legea mea, jur că... ◊ Expr. (Pop.) A zice zău = a jura. Ba (nu) zău = dimpotrivă, te asigur că..., vorbesc serios. 2. Într-adevăr, desigur, fără îndoială, bineînțeles. ◊ Expr. Nu știu, zău! = mă îndoiesc, mă întreb dacă... 3. Te rog! [Var.: zeu interj.] – Lat. deus.
ZEU1 interj. v. zău.
ZEU2, zei, s. m. Divinitate păgână; idol. ♦ Fig. Om cu însușiri fizice și morale excepționale. ♦ (Fam.; ir.) Om cu putere, cu influență (politică); șef, conducător. ◊ Expr. A fi în secretele zeilor = a fi la curent cu lucruri cunoscute numai de cei mari, de conducători. – Lat. deus.
ZĂU interj. 1. (Întărește o afirmație sau o negație, uneori însoțit de „așa”) Pe legea mea, jur că... ◊ Expr. (Pop.) A zice zău = a jura. Ba (nu) zău = dimpotrivă, te asigur că vorbesc serios. 2. Într-adevăr, desigur, fără îndoială, bineînțeles. ◊ Expr. Nu știu, zău! = mă îndoiesc, mă întreb dacă... 3. Te rog! [Var.: zeu interj.] – Lat. deus.
ZEU1 interj. v. zău.
ZEU2, zei, s. m. Divinitate păgână; idol. ♦ Fig. Om cu însușiri fizice și morale excepționale. ♦ (Fam.; ir.) Om cu putere, cu influență (politică); șef, conducător. ◊ Expr. A fi în secretele zeilor = a fi la curent cu lucruri cunoscute de cei mari, de conducători. – Lat. deus.
ZĂU interj. 1. (Întărește o afirmație sau o negație) Pe legea mea; jur că... Uite, zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Mamă! zău că este tata. ISPIRESCU, L. 217. Bade, nu te supăra, Că, zău, nu e vina mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ (Întărit prin «așa») Să mă crezi! – Zău? – Zău așa! DELAVRANCEA, O. II 320. Parcă l-am învățat eu, zicea mama cu părere de bine: am să-l cinstesc, zău așa, cînd l-oi întîlni. CREANGĂ, A. 46. ◊ Expr. (Popular) A zice zău = a jura. Poți tu, mîndră, zice zău Că nu te-am sărutat eu? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. Ba (nu) zău = dimpotrivă, te asigur că..., vorbesc serios- Știi una, vere Lăcustă? – Ba zău, nici două. ALECSANDRI, T. I 467. Pus-am gînd s-o părăsesc... Drept să fie, sau glumesc? Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea nu mai găsesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. 2. (Dă pregnanță unei întrebări, unei nedumeriri sau unei îndoieli) Într-adevăr, desigur, fără îndoială, bineînțeles. Stăi și te uită dumneata cît îs de minunate răchițile acestea. Zău, mai mare dragul să treci pe sub ele. MIRONESCU, S. A. 136. De la noi pînă la Cluj, Viorele și lemnuș... Da, zău, cine le-o cosi? Bădița cînd o veni. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 305. Pe pîrăul cu spini verzi Mere Ana cu scoverzi; Și zău, oare cui le duce?... Pare că la gură dulce! id. ib. 408. ◊ Expr. Nu știu, zău! = mă îndoiesc, mă întreb dacă... De-oi mai scăpa și din asta cu viață, apoi tot mai am zile de trăit. Dar nu știu, zău, la cît mi-a sta norocul. CREANGĂ, P. 219. 3. (Însoțește și întărește o rugăminte) Te rog. Dă-mi drumul... zău, dă-mi drumul! REBREANU, I. 17. Vino, bade, zău, la mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. Spune-mi, bade, spune-mi, zău, Pare-ți după mine rău? id. ib. 155.
ZĂU interj. 1. (Întărește o afirmație sau o negație, uneori însoțit de „așa”) Pe legea mea, jur că... ◊ Expr. (Pop.) A zice zău = a jura. Ba (nu) zău = dimpotrivă, te asigur că..., vorbesc serios. 2. Într-adevăr, desigur, fără îndoială, bineînțeles. ◊ Expr. Nu știu, zău! = mă îndoiesc, mă întreb dacă... 3. Te rog! [Var.: zeu interj.] – Lat. deus.
ZEU1 interj. v. zău.
ZEU2, zei, s. m. Divinitate păgână, idol. ♦ Fig. Om cu însușiri fizice și morale excepționale. ♦ (Fam., ir.) Om cu putere (politică); șef, conducător. ◊ Expr. A fi în secretele zeilor = a fi la curent cu lucruri cunoscute numai de cei mari, de conducători. – Lat. deus.
zău interj.
zeu s. m., art. zéul; pl. zei, art. zéii
zău interj.
zeu s. m., art. zéul; pl. zei, art. zéii
ZĂU interj. 1. jur! (~! că așa este.) 2. serios!, (franțuzism) parol! (- Chiar vrei să vin cu tine? – ~!)
ZEU s. v. atotputernicul, creatorul, divinitate, domnul, dumnezeire, dumnezeu, părinte, providență, puternicul, stăpânul, tatăl, ziditorul.
ZEU s. (BIS.) divinitate, Dumnezeu, idol, zeitate, (înv.) bolovan, boz, chip, făptură, simulacru, zân. (Anticii se închinau la ~i.)
zắu interj. – Jur pe Dumnezeu! – Mr. niți dzău „nici un cuvînt”. Lat. deus (Pușcariu 1929; REW 2610), cf. it. dio, logud., port. deus, prov., fr. dieu, cat. deu, sp. dios și Dumnezeu. Este dubletul lui zeu, s. m. (Dumnezeu; divinitate păgînă, idol), care este tot moștenit. – Der. zeesc, adj. (divin); zeire, s. f. (divinitate), înv.; zeiță, s. f. (divinitate păgînă feminină); zeitate, s. f. (divinitate); zeoaică, s. f. (zeiță), toate der. neol. Pentru expresia zo te cuște, în Trans. de V, care trebuie să provină din lat. Deus te constet, cf. Drăganu, Dacor., I, 308.
ZĂU interj. pop. 1) (se folosește pentru a întări o afirmație) Pe legea mea; pe cuvânt de cinste. 2) Cu siguranță; fără îndoială. /<lat. deus
ZEU zei m. 1) Divinitate la păgâni; zeitate. 2) fig. fam. Persoană înzestrată cu însușiri fizice și morale excepționale. /<lat. deus
zău! int. spre a întări zisa cuiva (în formule de jurământ: zău, pe legea mea! zic zău! așa să-mi ajute Dumnezeu! [Lit. Dumnezeule! sensul arhaic al vorbei (v. zeu)].
zeu m. 1. (rar) Dumnezeu: Hristos, zeul credinței, ieșit-au din mormânt AL.; 2. divinitate păgână, idol (sens particular limbei moderne); 3. fig. om de o mare superioritate: zeul poeziei. [Lat. DEUS; vechiu românește indiferent dumnezău și zău (sens conservat și în exclamațiunea omonimă)].
zăŭ, interj. de jurat (lat. dĕus, zeŭ, Dumnezeŭ). Zăŭ nu știŭ, mă jur pe Dumnezeŭ că nu știŭ. Zăŭ nu, zăŭ da, jur că nu, jur că da. – În nord zăŭ că...
zeŭ m. (lat. dĕus. V. zăŭ, adiĭo, deific). Ps. S. ș. a. (Zeŭ și Zăŭ), Dumnezeŭ. Azĭ. Neol. Divinitate păgînească: Joĭe era zeu cel maĭ mare. Fig. Om superior: zeu poeziiĭ.
ZĂU interj. 1. jur! (~! că așa este.) 2. serios!, (franțuzism) parol! (- Chiar vrei să vin cu tine? – ~!)
zeu s. v. ATOTPUTERNICUL. CREATORUL. DIVINITATE. DOMNUL. DUMNEZEIRE. DUMNEZEU. PĂRINTE. PROVIDENȚĂ. PUTERNICUL. STĂPÎNUL. TATĂL. ZIDITORUL.
ZEU s. (BIS.) idol, divinitate, dumnezeu, zeitate, (înv.) bolovan, boz, chip, făptură, simulacru, zîn. (Anticii se închinau la ~i.)
zău, (dzău, zo), interj. – Jurământ, promisiune; de la „jur pe Dum’nedzău”: „Ai zâs zău și te-ai jurat / Că nu vezi ca mine-n sat. / Ai zâs zău ș-a doua oară / Cine m-a lăsa, să moară. / Văz’, bădiță, c-ai mințât / Nu te-ai ținut de cuvânt” (Ștețco, 1990: 197; Borșa). În Maramureșul istoric, se folosește dzău (< Dumnedzău), iar în Lăpuș zo (< Dumnezo): „Nu știu, zo, cum ți-a umblat” (Bilțiu, 1990: 94; Cupșeni). – Lat. deus „zeu, Dumnezeu” (Scriban, DLRM, DEX); cf. zeu (MDA).
zo, interj. – v. zău.
CHRONOS GAR EUMARES THEOS (gr.) (χρόυοθ γαρ ευμρήζ θεόζ) timpul este un zeu blând – Sofocle, „Electra”, 179. Timpul vindecă rănile. El aduce cu sine alinarea suferințelor omenești. V. și Il tempo è un galantuomo.
DEO OPTIMO MAXIMO (D.O.M.) (lat.) zeului celui mai bun și celui mai mare – Formulă de dedicație lui Iupiter de pe inscripțiile votive romane.
DEUS EX MACHINA (lat.) zeul din mașinărie – Conflictul complicat al pieselor din Antichitate era rezolvat în chip fericit de un personaj supranatural, coborât pe scenă cu ajutorul unei mașinării. Expresia se utilizează pentru rezolvarea neverosimilă a unor situații dificile.
ITA DIIS PLACUIT (lat.) așa le-a fost pe plac zeilor – Cuvinte care țin loc de explicație la o măsură ilogică sau arbitrară, dar definitivă. Au și un sens ironic.
PRIMUS IN ORBE DEOS FECIT TIMOR (lat.) teama a creat mai întâi zeii pe lume – Statius, „Tebaida”, III, 661. Oamenii au zeificat la început forțele oarbe ale naturii care îi înfricoșau.
VICTRIX CAUSA DIIS PLACUIT SED VICTA CATONI (lat.) zeii au ținut cu învingătorul, dar Cato cu cel învins – Lucan, „Pharsalia”, I, 128. În lupta dintre Cezar și Pompei, numai Cato cel Tânăr a rămas până la sfârșit de partea învinsului Pompei. Elogiu celui care apără consecvent o cauză, chiar dacă își dă seama că e pierdută.

zeu dex

Intrare: zeu
zeu 1 s.m. substantiv masculin
dzău
dzeu
Intrare: zău
zo 2 interj.
zeu 2 interj.
zău