zdrăncănit definitie

31 definiții pentru zdrăncănit

ZDRĂNCĂNÍ vb. IV v. zdrăngăni.
ZDRĂNCĂNÍT s. n. v. zdrăngănit.
ZDRĂNGĂNÍ, zdrăngănesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre sticlă și metale sau despre obiecte făcute din aceste materiale) A produce un sunet caracteristic când se ciocnește de ceva sau este lovit cu ceva. ◊ Tranz. Zdrăngănește cheile. 2. Tranz. A face sa vibreze coardele unui instrument muzical; (depr.) a cânta fără pricepere la un instrument muzical cu coarde. [Prez. ind. și: zdrắngăn. – Var.: zdrăncăní vb. IV] – Zdrang + suf. -ăni.
ZDRĂNGĂNÍT s. n. Faptul de a zdrăngăni; cântec executat fără talent la un instrument muzical cu coarde; zdrăngănitură. [Var.: zdrăncănít s. n.] – V. zdrăngăni.
ZDRĂNCĂNÍ vb. IV v. zdrăngăni.
ZDRĂNCĂNÍT s. n. v. zdrăngănit.
ZDRĂNGĂNÍ, zdrăngănesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre sticlă și metale sau despre obiecte făcute din aceste materiale) A produce un sunet caracteristic când se ciocnește de ceva sau este lovit cu ceva. ◊ Tranz. Zdrăngănește cheile. 2. Tranz. A face să vibreze coardele unui instrument muzical; (depr.) a cânta fără pricepere la un instrument muzical cu coarde. [Prez. ind. și: zdrắngăn. – Var.: zdrăncăní vb. IV] – Zdrang + suf. -ăni.
ZDRĂNGĂNÍT s. n. Faptul de a zdrăngăni; cântec executat fără pricepere la un instrument muzical cu coarde; zdrăngănitură. [Var.: zdrăncănít s. n.] – V. zdrăngăni.
ZDRĂNCĂNÍ vb. IV v. zdrăngăni.
ZDRĂNCĂNÍT s. n. v. zdrăngănit.
ZDRĂNGĂNÍ, zdrăngănesc și zdrăngăn, vb. IV. Intranz. 1. (Despre sticlă și metale sau despre obiecte făcute din astfel de materiale) A produce un zăngănit caracteristic cînd se ciocnesc de ceva sau sînt lovite cu ceva. începuse să bată cu pumnul în geam, de zdrăngănea toată sticla geamlîcului. DUMITRIU, B. F. 10. Trăsura veche zdrăngănea din toate fiarele ei. IBRĂILEANU, A. 118. ◊ Tranz. fact. S-a suit în fugă pe scară, zdrăngănind sabia de toate treptele. GHICA, S. 519. 2. A face să vibreze coardele unui instrument muzical; (depreciativ) a cînta fără pricepere la un instrument muzical. S-au apropiat și au început să zdrăngănească și la urechea noastră doi lăutari. PAS, Z. I 237. Li intrase în cap că va dovedi Otiliei că Titi al ei cîntă mai bine decît «zdrăngănește» ea. CĂLINESCU, E. O. II 246. Țiganca... cea tînără, cu ochii ca jăraticul, zdrăngănea plecată asupra cobzei... și îngîna cu glas dulce cîntecul. SADOVEANU, O. VI 50. Salută, zdrăngănind din strune, Bătînd cadența din picior, Și cîntă, legănîndu-și capul, Cobzarul. IOSIF, V. 48. – Variantă: zdrăncăní (ȘEZ. I 186) vb. IV.
ZDRĂNGĂNÍT s. n. Acțiunea de a zdrăngăni și rezultatul ei (v. zăngănit); cîntec executat fără pricepere la un instrument muzical cu coarde. Se auzea la fereastră zdrăngănit de țambal și vioară. PAS, Z. I 176. – Variantă: zdrăncănít (ȘEZ. IX 172) s. n.
ZDRĂNCĂNÍ vb. IV. v. zdrăngăni.
ZDRĂNCĂNÍT s. n. v. zdrăngănit.
ZDRĂNGĂNÍ, zdrăngănesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre sticlă și metale sau despre obiecte din aceste materiale) A produce un sunet caracteristic când se ciocnește de ceva sau e lovit cu ceva. ◊ Tranz. S-a suit în fugă pe scară, zdrăngănind sabia de toate treptele (GHICA). 2. Tranz. A face să vibreze coardele unui instrument muzical; a cânta fără pricepere la un instrument muzical cu coarde. [Var.: zdrăncăní vb. IV] – Din zdrang.
ZDRĂNGĂNÍT s. n. Acțiunea de a zdrăngăni și rezultatul ei; cântec executat fără pricepere la un instrument muzical cu coarde. [Var.: zdrăncănít s. n.]
zdrăngăní (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. zdrăngăníse, imperf. 3 sg. zdrăngăneá; conj. prez. 3 să zdrăngăneáscă
zdrăngănít s. n.
zdrăngăní vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. zdrăngănésc, imperf. 3 sg. zdrăngăneá; conj. prez. 3 sg. și pl. zdrăngăneáscă
zdrăngănít s. n.
ZDRĂNGĂNÍ vb. 1. v. zăngăni. 2. (rar) a zgândări, (reg.) a drângăni. (~ coardele chitarei.)
ZDRĂNGĂNÍT s. v. zdrăngănitură.
A ZDRĂNGĂNÍ ~ésc 1. intranz. (despre obiecte de metal sau de sticlă) A produce un zgomot la lovire, la cădere sau la rostogolire; a zornăi; a zăngăni; a zurui. 2. tranz. 1) (obiecte de metal sau de sticlă) A face să producă un zgomot prin ciocnire, lovire sau rostogolire; a zornăi; a zăngăni; a zurui. El zdrăngănește cheile. 2) fam. (melodii) A cânta fără pricepere (la un instrument muzical cu coarde). /zdrang + suf. ~ăni
ZDRĂNGĂNÍT ~uri n. 1) v. A ZDRĂNGĂNI. 2) Zgomot produs de obiectele de metal sau de sticlă la lovire sau rostogolire; zăngănit; zornăit; zuruit. /a zdrăngăni
sdrângănì v. a zăngăni. [V. sdrang].
zdrăngănésc și -cănésc v. intr. (imit. d. zdrang! drang! zdrîng! drîng! și rudă cu bg. drŭnkam, zdrăngănesc, drŭnkalka, drŭnkalo, zurgalăŭ, drangolnĭk, vioară; sîrb. ceh. drankati, a zdrăngăni. V. drîmbă 1, trăncănesc). Sun, răsun, vorbind de o sabie purtată în teacă, de o chitară ș. a. Cînt prost orĭ prea mult din chitară, din pian: nu maĭ zdrăngăni! V. tr. Soldațiĭ îșĭ zdrăngăneaŭ săbiile. – Și drăng-, zdrîng-, drîng-. În Trans. și strănc-, în Serbia zdronc-.
zdrîngănésc și -cănésc, V. zdrăngănesc.
ZDRĂNGĂNI vb. 1. a zăngăni. (Piese de metal ciocnite care ~.) 2. (rar) a zgîndări, (reg.) a drîngăni. (~ coardele chitarei.)
ZDRĂNGĂNIT s. zdrăngăneală, zdrăngănitură. (Ce e ~ ăsta la chitară?)
zdrăngănita, joc* popular românesc, de perechi, răspândit, pe o arie limitată, în centrul Transilvaniei (zona Mureșului mijlociu). Perechile sunt liber repartizate în spațiul de joc; partenerii, situați față în față, se țin de talie sau de umeri. Jocul constă în bătăi pe loc, în contratimp*, alternând cu învârtituri rapide, cu pași simpli, în ambele sensuri. Are ritm* binar* și mișcare vioaie. Face parte din categoria jocurilor de învârtit (v. învârtita).
zdrăngăní, vb. tranz. – v. drăngăni.

zdrăncănit dex

Intrare: zdrăncănit (part.)
zdrăncănit 2 part. participiu
Intrare: zdrăngăni
zdrăncăni 1 1 -cănesc conjugarea a VI-a grupa a IV-a verb
zdrăncăni 2 1 -căn conjugarea a IV-a grupa a IV-a verb
zdrăngăni 2 1 -n conjugarea a IV-a grupa a IV-a verb
zdrâncăni conjugarea a VI-a grupa a IV-a verb
zdrângăni verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a
zdrăngăni 1 1 -nesc conjugarea a VI-a grupa a IV-a verb
Intrare: zdrăngănit (zgomot)
zdrăncănit 2 s.n. substantiv neutru (numai) singular
zdrăngănit 1 s.n. substantiv neutru (numai) singular