ZBURĂTĂÍRE s. f. v. zburătuire.

ZBURĂTUÍ, zburătuiesc, vb. IV. Tranz. (Pop.) 1. A zburătăci (1). 2. A reteza dintr-o lovitură, făcând să cadă, să se prăbușească. – Din zbura.

ZBURĂTUÍRE, zburătuiri, s. f. (Pop.) Acțiunea de a zburătui și rezultatul ei. [Var.: zburătăíre s. f.] – V. zburătui.

ZBURĂTĂÍRE s. f. v. zburătuire.

ZBURĂTUÍ, zburătuiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) 1. A zburătăci (1). 2. A reteza dintr-o lovitură, făcând să cadă, să se prăbușească. – Din zbura.

ZBURĂTUÍRE, zburătuiri, s. f. (Rar) Acțiunea de a zburătui și rezultatul ei. [Var.: zburătăíre s. f.] – V. zburătui.

ZBURĂTĂÍ vb. IV v. zburătui.

ZBURĂTĂÍRE s. f. v. zburătuire.

ZBURĂTUÍ, zburătuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A zburătăci (1). Dorobanțul, zburătuind un stol de lari (= pescăruși) albi cari ciuguleau în petecul de secară de pe podișul ostrovului. VLAHUȚĂ, R. P. 42. Ca mărul lîngă drum... Cîți trec îl zburătuiesc Și de crengi îl sărăcesc. I. CR. IV 216. 2. A face să cadă (dintr-o lovitură). Își mișca brațele din plin, simțindu-le parcă voinice, făcute într-adins, ca să zburătuiască țeste de dușmani. D. ZAMFIRESCU, R. 224. – Variantă: zburătăí vb. IV.

ZBURĂTUÍRE s. f. (Rar) Acțiunea de a zburătui; aruncare cu pietre, cu lemne etc. (Atestat în forma zburătăire) Nu mai îndrăzneau a trece pe. strada casei noastre, din cauza zburătăirilor de pietre cu care îi împroșcam. ALECSANDRI, la GHICA, S. 70. – Variantă: zburătăíre s. f.

ZBURĂTUÍ, zburătuiesc, vb. IV. Tranz. 1. A zburătăci (1). 2. A reteza dintr-o lovitură, făcând să cadă, să se prăbușească. – Din zbura.

ZBURĂTUÍRE s. f. (Rar) Acțiunea de a zburătui și rezultatul ei.

zburătui (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. zburătuiésc, imperf. 3 sg. zburătuiá conj. prez. 3 să zburătuiáscă

zburătuíre (pop.) s. f., g.-d. art. zburătuírii; pl. zburătuíri

zburătuí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. zburătuiésc, imperf. 3 sg. zburătuiá; conj. prez. 3 sg. și pl. zburătuiáscă

zburătuíre s. f., g.-d. art. zburătuírii; pl. zburătuíri

ZBURĂTẮI, zburătăiésc, vb. IV. (Var.) Zburătăci. (din zbura)

sburătuì v. 1. a alunga (cu pietre, cu lemne): câți trec, îi sburătuesc POP.; 2. a se alunga în sbor: graurii se sburătuiau prin stuh. [Tras din sburat, de unde și sburătăci].

zburătăcésc și -ucésc v. tr. (d. zburătură). Lovesc cu zburăturĭ (c’un băț, c’o peatră): copiiĭ zburătăceaŭ nucu ca să cadă nucile. Ĭaŭ la goană (alung) bombardînd: ne răpezeam pe urma omuluĭ și-l zburătăceam cu petre (Sadov. VR. 1907, 9, 38). V. refl. Mă joc zburînd, ĭes zburînd: găinile se zburătăciră din poĭată. – Și -tăĭesc, -tuĭesc. La Chendi (Foĭletoane, 101) zburătoresc.

zburătuĭésc, V. zburătăcesc.