ZBURĂTORÍ vb. IV v. zburături.

ZBURĂTURÍ, zburăturesc, vb. IV. 1. Intranz. (Pop.) A străbate aerul; a zbura. 2. Tranz. și intranz. (Pop.) A zburătăci (1). [Var.: zburătorí vb. IV] – Din zburătură.

ZBURĂTORÍ vb. IV v. zburături.

ZBURĂTURÍ, zburăturesc, vb. IV. 1. Intranz. (Rar) A străbate aerul; a zbura. 2. Tranz. și intranz. (Pop.) A zburătăci (1). [Var.: zburătorí vb. IV] – Din zburătură.

ZBURĂTORÍ vb. IV v. zburături.

ZBURĂTURÍ, zburăturesc, vb. IV. Intranz. (Și în forma zburători) 1. (Rar) A străbate aerul, a zbura. Ci, plecînd ei mai departe, tot Călin arcu-ncordează Și zburătorind, săgeata trece-n lume ca o rază, Vîjîie-n văzduh cumplită. EMINESCU, L. P. 129. 2. A zburătăci (1). Mi-e cuibul lîngă drum într-o tufă de alun, Cîți drumași călătoresc, Toți în el zburătoresc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204. Tranz. Cucul mi-auzea, Mai jos se lăsa. Mă-sa mi-l vedea... și-l zburăturea. MAT. FOLK. 6. ◊ Refl. reciproc. Foicică meri sălcii, Cînd eram niște copii, Suiam dealu, bine știi, Ne zburătuream cu glii Și ședeam pe pajiște Și vorbeam de dragoste. ȘEZ. XII 87. – Variantă: zburătorí vb. IV.

ZBURĂTORÍ vb. IV. v. zburături.

ZBURĂTURÍ, zburăturesc, vb. IV. (Rar) 1. Intranz. A străbate aerul, a zbura. 2. Tranz. și intranz. A zburătăci (1). [Var.: zburătorí vb. IV] – Din zbura.

zburăturí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. zburăturésc, imperf. 3 sg. zburătureá conj. prez. 3 să zburătureáscă

zburăturí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. zburăturésc, imperf. 3 sg. zburătureá; conj. prez. 3 sg. și pl. zburătureáscă

zburătăcésc și -ucésc v. tr. (d. zburătură). Lovesc cu zburăturĭ (c’un băț, c’o peatră): copiiĭ zburătăceaŭ nucu ca să cadă nucile. Ĭaŭ la goană (alung) bombardînd: ne răpezeam pe urma omuluĭ și-l zburătăceam cu petre (Sadov. VR. 1907, 9, 38). V. refl. Mă joc zburînd, ĭes zburînd: găinile se zburătăciră din poĭată. – Și -tăĭesc, -tuĭesc. La Chendi (Foĭletoane, 101) zburătoresc.