ZBILȚ, zbilțuri, s. n. 1. Laț de sârmă cu care hingherii prind câinii vagabonzi. 2. Unealtă formată dintr-un cârlig fixat de o coadă de lemn, cu care se trag afară din apă peștii mari. – Et. nec.

ZBILȚ, zbilțuri, s. n. 1. Laț de sârmă cu care hingherii prind câinii vagabonzi. 2. Unealtă formată dintr-un cârlig fixat de o coadă de lemn, cu care se trag afară din apă peștii mari. – Et. nec.

ZBILȚ, zbilțuri, s. n. 1. Laț de sîrmă cu care hingherii prind cîinii vagabonzi. 2. Unealtă formată dintr-un cîrlig fixat la o coadă de lemn, cu Care se apucă și se scot din apă peștii mari după ce au fost prinși.

ZBILȚ, zbilțuri, s. n. 1. Laț de sârmă cu care hingherii prind câinii vagabonzi. 2. Unealtă formată dintr-un cârlig special fixat de o coadă de lemn, cu care se apucă și se trag afară din apă peștii mari, după ce au fost prinși.

zbilț s. n., pl. zbílțuri

zbilț s. n., pl. zbílțuri

sbilț (zbílțuri), s. n. – Laț, coardă pentru prins animale. – Var. zbilț, bilț, (s)ghilț, Trans. belț. Creație expresivă, care presupune ideea unei mișcări dezordonate ca cea a unei păsări sau a unui animal care se luptă să iasă din capcană; legătura semantică este la fel cu cea din smîrc, interj. cu smîc „laț”. Pentru explicația fonetică a lui *bîlț sau *bilț, interj. imitativă, cf. bîț, sgîlț, (go)gîlț, hîlț(a) etc. Singura explicație care s-a dat pînă azi acestui cuvînt este puțin probabilă (din mag. bélc „cocean” după Scriban). Der. sbilțui (var. bilțui, (s)ghilțui, înghilțăi, înghilța), vb. (a îmbrățișa, a strînge tare); sbalț (var. zbalț, sbanț, zbanț), s. n. (laț, belciug; brățără, virdă, inel; placă), a cărui legătură cu germ. Band (Geheeb, JB, IV, 31), cu bantă (Candrea) sau cu balț (Scriban) este incertă (balț, poate, totuși, să fi influențat vocalismul acestor var.); sbănțui, vb. (a prinde, a fixa, cu un cerc; a întări, cu o șipcă sau cu o șină de fier; refl., a zburda, a face șotii), al cărui ultim sens, cel mai răspîndit, depinde mai puțin de cele anterioare, decît de ideea expresivă de bază (relația cu it. sbalzare, „a sări”, sugerată de Scriban, nu este probabilă); sbănțuială (var. sbănțuitură), s. f. (joacă, hîrjoană). Cf. sbengui, sburda.

ZBILȚ, zbílțuri, s. n. ~ (creație onomatopeică, care presupune ideea unei mișcări dezordonate ca cea a unei păsări sau a unui animal care se zbate pentru a se elibera dintr-o cursă; relația semantică este aceeași ca a interj. smâc cu subst. smâc = laț; pentru explicarea fonetică a interj. imitative *bâlț sau *bilț, cf. bâț, zgâlț, (go)gâlț, hâlț(a), etc.; unica explicație a etimologiei acestui cuvânt care s-a încercat să se facă până acum (din magh. bélc = cocean) este puțin probabilă)

ZBILȚ ~uri n. 1) Laț de sârmă cu care hingherii prind câinii vagabonzi. 2) Instrument special, care constă dintr-un cârlig sau o plasă fixată la capătul unui băț, folosit la scoaterea peștilor mari din apă. /Orig. nec.

bilț și zbilț, ghilț și zghilț n., pl. urĭ (cp. cu ung. bélc, sîmbure). Rar. Laț de prins animale (păsărĭ, cînĭ): îșĭ vîrî grumaziĭ în ghilț și se spînzură (Agrb. Înt. 134). – Și belț (Trans. vest).

zbilț, V. bilț.

a-i da (cuiva) jbilțul expr. (er.) a acosta (pe cineva).