ZBIHUÍ, zbihuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A scutura, a zgâlțâi (pe cineva). – Et. nec.

ZBIHUÍT, -Ă, zbihuiți, -te, adj. (Reg.) Scuturat, zgâlțâit. – V. zbihui.

ZBIHUÍ, zbihuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A scutura, a zgâlțâi (pe cineva). – Et. nec.

ZBIHUÍT, -Ă, zbihuiți, -te, adj. (Reg.) Scuturat, zgâlțâit. – V. zbihui.

ZBIHUÍ, zbihuiesc, vb. IV. Tranz. (Mold.; popular) A scutura, a zgîlțîi, a zgudui (pe cineva). (Cu pronunțare regională) Mai ales pe Gerilă, parcă-l zghihuiau toți dracii. CREANGĂ, P. 257.

ZBIHUÍT, -Ă, zbihuiți, -te, adj. (Mold.; popular) Scuturat, zgîlțîit, zguduit. Și tot așa s-au suit și s-au scoborît fata babei de vro cîteva ori [din pom] și, în urmă, văzînd că nu i-i cu putință să le iaie [merele], au purces zbihuită așa mai departe. SBLERA, P. 210.

ZBIHUÍ, zbihuiesc, vb. IV. Tranz. (Reg.) A scutura, a zgâlțâi (pe cineva).

ZBIHUÍT, -Ă, zbihuiți, -te, adj. (Reg.) Scuturat, zgâlțâit. – V. zbihui.

ZBIHUÍ vb. v. clătina, scutura, zgâlțâi, zgudui.

ZBIHUÍ, zbihuiésc, vb. IV. Refl. (Mold.) A se juca, sărind și alergând; a fi neastâmpărat; a zburda; a se zbânțui; a se zbengui. (din zbeg1, cf. zbigui) [def. și NODEX]

A ZBIHUÍ ~iésc tranz. pop. (persoane) A scutura cu putere; a zgudui; a zgâlțâi; a zdruncina. /Orig. nec.

A SE ZBIHUÍ mă ~iésc intranz. reg. A se juca, sărind și alergând; a fi neastâmpărat; a zburda; a se zbânțui; a se zbengui. /Orig. nec.

sbihuì v. Mold. V. sghihuì.

sghihuì v. Mold. 1. a scutura (vorbind de epilepsie); 2. a scutura tare: tremura de parcă’l sghihuia dracul CR. [Și sbihui (Stamate): origină necunoscută].

zbíhuĭ, V. zghihuĭ.

zbihui vb. v. CLĂTINA. SCUTURA. ZGÎLȚÎI. ZGUDUI.