Dicționare ale limbii române

28 definiții pentru zbicire

ZBICÍ1, zbicesc, vb. IV. Refl. și tranz. (Pop.) A (se) usca (la suprafață); a (se) zvânta. – Et. nec.
ZBICÍ2, zbicesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) smuci pentru a (se) elibera dintr-o strânsoare. – Et. nec.
ZBICÍRE, zbiciri, s. f. (Pop.) Faptul de a (se) zbici1. – V. zbici1.
ZBICÍ1, zbicesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) usca (la suprafață); a (se) zvânta. – Et. nec.
ZBICÍ2, zbicesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) smuci pentru a (se) elibera dintr-o strânsoare. – Et. nec.
ZBICÍRE, zbiciri, s. f. Faptul de a (se) zbici1. – V. zbici1.
ZBICÍ2, zbicesc, vb. IV. Refl. A se usca (la suprafață); a se zvînta. Răspunde, omule, dacă se găsește aicea foc, să ne încălzim și să ne zbicim de ploaie. SADOVEANU, Z. C. 193. Plouase binișor azi-noapte, dar în cursul zilei a fost puțin soare, încît pămîntul s-a zbicit. REBREANU, R. I 92. Pe fața lui Radu erau crestături ca de cuțit, pe unde-l plesnise pielea de cravașă, și sîngele de-abia se zbicise. VLAHUȚĂ, O. A. III 55. ◊ Refl. impers. Dacă nu mai plouă, dacă mîine iese soarele, începe a intra apa în glod, ș-apăi începe a se zbici. DEMETRIUS, V. 133. De vreo cîteva zile se-ndreptase vremea; se zbicise bine. CARAGIALE, S. N. 136. ◊ Tranz. Soarele toamnei, cu puteri puține, a zbicit pămîntul. STANCU, D. 53. Era o urmă cotită de cară... mlaștină hleioasă în vremea ploilor. Apa cerului o pătrundea în scurt, vîntul și soarele o zbiceau cu grăbire. SADOVEANU, Z. C. 70.
ZBICÍ3, zbicesc, vb. IV. Intranz. (Regional) A se smuci (pentru a se elibera dintr-o strînsoare). Iana îmi zbicea și cîtva fugea, Și cruce că-și făcea. PAMFILE, CER. 144. ♦ Tranz. A smuci pe cineva, a trage după sine. Dară Miu ce făcea? La ciobănaș că mergea, De spinare îl lua, Pe potecă îl zbicea. MAT. FOLK. 1076.
ZBICÍRE, zbiciri, s. f. Faptul de a (se) zbici3; zvîntare, uscare. La cîmp am ieșit o dată cu venirea primăverii și cu cele dintîi zbiciri, SADOVEANU, O. VI 171. Aici se vede în șes o lucrare de îmbunătățire... a pămîntului prin zbicirea și scurgerea apelor ce-l deteriorează. IONESCU, D. 174.
ZBICÍ2, zbicesc, vb. IV. Refl. și tranz. A (se) usca (la suprafață); a (se) zvânta.
ZBICÍ3, zbicesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) smuci.
ZBICÍRE, zbiciri, s. f. Faptul de a (se) zbici2; zvântare.
zbicí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 3 sg. zbicéște, imperf. 3 sg. zbiceá; conj. prez. 3 să zbiceáscă
zbicíre (uscare) (pop.) s. f., g.-d. art. zbicírii; pl. zbicíri
zbicí (a se usca, a se smuci) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. zbicésc, 3 sg. zbicéște, imperf. 3 sg. zbiceá; conj. prez. 3 sg. și pl. zbiceáscă
zbicíre (uscare) s. f., g.-d. art. zbicírii; pl. zbicíri
ZBICÍ vb. v. usca.
ZBICÍ vb. v. smuci, zbate.
ZBICÍRE s. v. uscare.
A ZBICÍ ~ésc tranz. A face să se zbicească; a zvânta. /Orig. nec.
A SE ZBICÍ se ~éște intranz. A se usca puțin (la suprafață); a se zvânta. /Orig. nec.
sbicì v. a usca la soare, a svânta: a sbici rufe. [Origină necunoscută].
1) zbicésc, v. tr. (slav). Usuc puțin, zvîntez (rufele, drumu): vîntu zbicește drumu, rufele s’aŭ zbicit. V. ujujesc.
2) zbicésc v. tr. (sîrb. sa-biti, a apesa). Ban. Olt. Serbia. Zmuncesc. V. intr. Pușca zbicește cînd tragĭ. V. refl. Mă zmuncesc.
ZBICI vb. a se usca, a se zvînta, (înv. și reg.) a se prăji. (Rufele s-au ~.)
zbici vb. v. SMUCI. ZBATE.
ZBICIRE s. uscare, zvîntare. (~ rufelor.)
zbicí, zbicesc, vb. tranz., refl. – A se zvânta, a se usca. – Et. nec. (DEX, MDA).

zbicire definitie

zbicire dex

Intrare: zbici (usca)
zbici 2 verb conjugarea a VI-a grupa a IV-a verb reflexiv tranzitiv
Intrare: zbici (smuci)
zbici 2 verb conjugarea a VI-a grupa a IV-a verb reflexiv tranzitiv
Intrare: zbicire
zbicire substantiv feminin