zbănțuit definitie

33 definiții pentru zbănțuit

ZBĂNȚUÍ vb. IV v. zbânțui.
ZBÂNȚUÍ, zbấnțui, vb. IV. Refl. (Pop. și fam.) A se zbengui, a zburda, a fi neastâmpărat. [Var.: zbănțuí vb. IV] – Et. nec.
ZBÂNȚUÍT1 s. n. (Pop.) Zbânțuire; zbenguială. – V. zbânțui.
ZBÂNȚUÍT2, -Ă, zbânțuiți, -te, adj. (Pop.) Care se zbânțuie; neastâmpărat. – V. zbânțui.
ZBĂNȚUÍ vb. IV v. zbânțui.
ZBÂNȚUÍ, zbấnțui, vb. IV. Refl. A se zbengui, a zburda, a fi neastâmpărat. [Var.: zbănțuí vb. IV] – Et. nec.
ZBÂNȚUÍT1 s. n. Zbânțuire; zbenguială. – V. zbânțui.
ZBÂNȚUÍT2, -Ă, zbânțuiți, -te, adj. Care se zbânțuie; neastâmpărat. – V. zbânțui.
ZBĂNȚUÍ, zbănțuiesc și zbănțui, vb. IV. Refl. A se zbengui, a zburda, a fi neastîmpărat. Te-ai duce dimIneața la horă să te zbănțui și să chiui. C. PETRESCU, R. DR. 241. Mă uitam cu dor la ceilalți copii cum alergau și se zbănțuiau pe afară. VLAHUȚĂ, O. A. II 176. Mă mir cum nu s-o săturat de zbănțuit. ALECSANDRI, T. 413. ◊ Variantă: zbînțuí (STANCU, D. 72) vb. IV.
ZBĂNȚUÍT1 s. n. Zbenguială, zbănțuială.
ZBĂNȚUÍT2, -Ă, zbănțuiți, -te, adj. Care se zbănțuie; neastîmpărat. (Substantivat) De zbănțuitul ista al dumitale nimica nu scapă. CREANGĂ, A. 56.
ZBÎNȚUÍ vb. IV v. zbănțui.
ZBĂNȚUÍ vb. IV. v. zbânțui.
ZBÂNȚUÍ, zbấnțui, vb. IV. Refl. A se zbengui, a zburda, a fi neastâmpărat. [Var.: zbănțuí vb. IV]
ZBÂNȚUÍT1 s. n. Zbânțuire; zbenguială. – V. zbânțui.
ZBÂNȚUÍT2, -Ă, zbânțuiți, -te, adj. Care se zbânțuie; neastâmpărat. – V. zbânțui.
zbânțuí (a se ~) (pop., fam.) vb. refl. ind. prez. 1 sg. mă zbấnțui, 2 sg. te zbấnțui, 3 se zbấnțuie, imperf. 3 sg. se zbấnțuiá; conj. prez. 3 să se zbấnțuie
zbânțuít (pop.) s. n.
zbânțuí vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. zbânțui, 3 sg. și pl. zbânțuie, imperf. 3 sg. zbânțuiá
zbânțuít s. n.
ZBÂNȚUÍ vb. v. zburda.
ZBÂNȚUÍT s. v. joacă.
ZBÂNȚUÍT adj. v. zburdalnic.
A se zbânțui ≠ a se liniști
ZBĂNȚUÍ, zbắnțui, vb. IV. ~ 2. Tranz. A strânge, a fixa, a prinde cu o verigă de fier, cu un cerc de metal. (din zbanț)
A SE ZBÂNȚUÍ mă zbânțui intranz. A se juca sărind și alergând; a fi neastâmpărat; a zburda; a se zbengui. /Orig. nec.
sbănțuì v. Mold. 1. a lega cu sbanțuri; 2. fig. a face ștrengării: nu s’a săturat de sbănțuit AL. [Sensul figurat e obscur].
sbănțuit m. Mold. ștrengar: de sbănțuitul ăsta nimica nu scapă CR.
zbănțuĭésc v. tr. (d. zbanț). Leg cu zbanțurĭ. V. refl. (cp. cu balț și it. balzo, sbalzo, săritură, balzare, sbalzare, a sări). Sar, mă joc, mă agăț, zburd, mă zbenguĭesc: copiiĭ se zbănțuĭaŭ pin pod. V. bîstîcîĭ.
zbănțuít, -ă adj. Care se zbănțuĭește, neastîmpărat: un copil zbănțuit.
ZBÎNȚUI vb. a se zbengui, a zburda. (Toată ziua se ~.)
ZBÎNȚUIT s. joacă, joc, zbenguială, zbenguire, zbenguit, zbînțuială, zbînțuire, zbînțuitură, zburdare, zburdălnicie, (reg.) zbeng, zbereguială, zbînț, zburdă. (N-a fost decît un ~ de copii.)
ZBÎNȚUIT adj. drăcos, neastîmpărat, nebun, nebunatic, sprințar, vioi, zăpăcit, zburdalnic, zglobiu, zurliu, zvăpăiat, zvînturat, zvînturatic, (pop.) zbanghiu, (reg.) sturlubatic, sturluibat, (prin Olt.) saitoc, (Transilv.) șulhetic, (înv.) zburdatic, zburdător. (Copil ~.)

zbănțuit dex

Intrare: zbânțui
zbânțui conjugarea a IV-a grupa a IV-a verb reflexiv
zbănțui 1 1 -iesc conjugarea a VI-a grupa a IV-a verb reflexiv
zbănțui 2 1 -i conjugarea a IV-a grupa a IV-a verb reflexiv
Intrare: zbânțuit (zbânțuire)
zbănțuit 1 s.n. substantiv neutru (numai) singular
zbânțuit 1 s.n. substantiv neutru (numai) singular
Intrare: zbânțuit (adj.)
zbănțuit 2 adj. adjectiv
zbânțuit 2 adj. adjectiv