zăvoare definitie

17 definiții pentru zăvoare

ZĂVÓR, zăvoare, s. n. 1. Încuietoare la uși, uneori și la ferestre, constând dintr-o mică bară mobilă care intră într-o ureche fixată în toc; ivăr. 2. Dispozitiv folosit pentru blocarea mecanică, comandată sau automată, a unuia dintre organele mobile principale ale unui aparat, ale unei mașini etc. 3. (Pop.; la pl.) Cătușe. 4. (Reg.) Despicătură lungă din trunchiul unui copac; leaț întrebuințat la facerea gardurilor; răzlog. – Din sl. zavorŭ.
ZĂVÓR, zăvoare, s. n. 1. Încuietoare la uși, uneori și la ferestre, constând dintr-o mică bară mobilă care intră într-o ureche fixată în toc; ivăr. 2. Dispozitiv folosit pentru blocarea mecanică, comandată sau automată, a unuia dintre organele mobile principale ale unui aparat, ale unei mașini etc. 3. (Pop.; la pl.) Cătușe, fiare. 4. (Reg.) Despicătură lungă din trunchiul unui copac; leaț întrebuințat la facerea gardurilor; răzlog. – Din sl. zavorŭ.
ZĂVÓR, zăvoare, s. n. 1. Încuietoare la uși (uneori și la ferestre), constînd dintr-o mică bară mobilă care intră într-o ureche fixată în toc; ivăr, rătez. La un ceas după miezul nopții au ajuns. S-au tras zăvoare, s-au deschis porți, căruța și călăreții au intrat; porțile s-au închis și au sunat zăvoarele iar. SADOVEANU, N. P. 37. Puse la ușă zăvorul de lemn și începu să sape. GALACTION, O. I 149. Mama-i dusă-n sat! Cu dorul Azi e singur puișorul, Și-am închis ușa la tindă Cu zăvorul. COȘBUC, P. I 102. ◊ Fig. Și-ai noștri toți dreptate vor, Dar vrerii lor ei pun zăvor. NECULUȚĂ, Ț. D. 50. Nici unul nu-ncearcă să rupă Tăcerea Un gînd li-e pe inimi zăvor. COȘBUC, P. I 290. ♦ Dispozitiv care servește la blocarea unui organ mobil dintr-un sistem tehnic, putîndu-l fixa într-o anumită poziție. 2. (Popular, la pl.) Cătușe, fiare. Acum e legat mai tare, Și de mini, și de picioare, Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 3. (Regional) Răzlog.
ZĂVÓR, zăvoare, s. n. 1. Încuietoare la uși, uneori și la ferestre, constând dintr-o mică bară mobilă care intră într-o ureche fixată în toc; ivăr. 2. (Pop., la pl.) Cătușe, fiare. 3. (Reg.) Răzlog. – Slav (v. sl. zavorŭ).
zăvór s. n., pl. zăvoáre
zăvór s. n., pl. zăvoáre
ZĂVOÁRE s. pl. v. cătușe, fiare.
ZĂVÓR s. ivăr, încuietoare, (pop.) rătez, (reg.) riglă, (prin Ban.) reză. (~ la o ușă.)
ZĂVÓR s. v. buhai, întinzător, întorcător, leat, slobozitor, șipcă.
zăvór (-oáre), s. f.1. Încuietoare, ivăr, închizătoare. – 2. Întinzător de urzeală. – 3. Așchie, țandără. Sl. zavorŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 471; Conev 81), cf. slov. zavora, mag. závor, zár. Sensul 3 se explică prin folosirea frecventă a unei surcele ca ivăr. – Der. zăvorî, vb. (a închide, a încuia cu zăvorul). Din mag. zár provine zar, s. n. (zăvor).
ZĂVÓR ~oáre n. 1) Încuietoare (la o ușă, la o fereastră etc.) constând dintr-o bară metalică mobilă, orizontală, care intră într-o ureche fixată pe toc. 2) Dispozitiv folosit pentru fixarea unor piese tehnice mobile. /<sl. zavoru
zăvor n. 1. drug de fier cu care se închide o poartă sau o ușă; 2. băț lung care oprește urzeala de pe sul. [Slav. ZAVORŬ, încuietoare].
zăvór n., pl. oare (vsl. zavorŭ, zavora, drug de’ncuĭat ușa, zatvorŭ, barieră [de unde ung. závár, zavor, zár], zatvoritĭ, a’ncuĭa. V. pridvor, sfarog). Pĭesa de fer care se’mpinge cu mîna orĭ cu cheĭa ca să’ncuĭ orĭ să descuĭ ușa. Un fel de opritoare la războĭu de țesut. – Și zovor (bibl. 1688). Și zar (Trans.), d. ung.
zovór, V. zăvor.
zăvoare s. pl. v. CĂTUȘE. FIARE.
zăvor s. v. BUHAI. ÎNTINZĂTOR. ÎNTORCĂTOR. LEAT. SLOBOZITOR. ȘIPCĂ.
ZĂVOR s. ivăr, încuietoare, (pop.) rătez, (reg.) riglă, (prin Ban.) reză. (~ la o ușă.)

zăvoare dex

Intrare: zăvor
zovor substantiv neutru
zăvor substantiv neutru