ZĂBĂLÚȚĂ, zăbăluțe, s. f. 1. Zăbală (1) mai simplă, compusă din două bare îmbinate între ele. 2. Zăbală (2). – Zăbală + suf. -uță.

ZĂBĂLÚȚĂ, zăbăluțe, s. f. 1. Un fel de zăbală (1) mai simplă, compusă din două bare îmbinate între ele, servind pentru a conduce calul. 2. Zăbală (2). – Zăbală + suf. -uță.

ZĂBĂLÚȚĂ, zăbăluțe, s. f. Un fel de zăbală mai simplă, compusă din două bare îmbinate între ele, servind pentru a conduce calul. Ion Leahu apucă dîrlogii cailor aproape de zăbăluțe. MIHALE, O. 509.

ZĂBĂLÚȚĂ, zăbăluțe, s. f. Un fel de zăbală mai simplă, compusă din două bare îmbinate între ele, servind pentru a conduce calul. – Din zăbală + suf. -uță.

zăbălúță s. f., g.-d. art. zăbălúței; pl. zăbălúțe

zăbălúță s. f., g.-d. art. zăbălúței; pl. zăbălúțe

ZĂBĂLÚȚĂ s. 1. v. strună. 2. v. ragadă.

zăbăluță f. lănțișor la frâu prins sub fălcile calului.

zăbălúță f., pl. e (dim. d. zăbală). Zăbala cea mică (numită și trînzeluță, compusă din doŭă brațe de fer), care, de ordinar, ajunge p. a conduce calu. (Țăraniĭ nu se servesc de cît de ĭa). V. strună.

ZĂBĂLUȚĂ s. 1. strună. (~ la zăbala căpăstrului.) 2. (MED.) ragadă, zăbale (pl.), (prin Ban.) zobele (pl.).