VÎȘCÁ, vîșc, vb. I. Intranz. (Regional) 1. A se mișca din loc; a se urni, a se clinti. În tăcere, din vreme în vreme, găteje pîrîiau prin țîhlișuri și cîte o nălucă neagră vîșca prin frunzare. SADOVEANU, O. I 62. Acum nu mai putea vîșca nici la dreapta, nici la stînga. SLAVICI, V. P. 121. Iarna tot mi-i mai binișor, mai vîșc încoace, încolea. CONTEMPORANUL, VI 505. ◊ A forfoti. Vai de mine, Ioane, doar e plin satul de ele [de femei], vîșcă satul ca un sac umplut cu viermi. V. ROM. februarie 1952, 170. 2. Fig. A crîcni, a cîrti, a murmura. Am angajați de ajuns, chiar și pe anul viitor; și i-am prins mai ieften decît ciocoiul, și cu mine nu vîșcă, trebuie să muncească. CONTEMPORANUL, VII 14. – Variantă: vîșcăí (C. PETRESCU, O. P. II 128) vb. IV.