Dicționare ale limbii române

11 definiții pentru vânător

VÂNĂTÓR, vânători, s. m. 1. Persoană care vânează, care practică vânătoarea. ♦ Fig. (Peior.) Persoană care caută să obțină prin orice mijloace o situație, un post (pe care nu-l merită), să parvină. 2. Soldat dintr-o veche unitate militară (formată din pedestrași și călărime). 3. (În sintagma) Vânător de munte = ostaș infanterist special instruit, echipat și înzestrat pentru a lupta în regiuni muntoase. – Lat. venatorem.
VÂNĂTÓR, vânători, s. m. 1. Persoană care vânează, care practică vânătoarea. ♦ Fig. (Peior.) Persoană care caută să obțină prin orice mijloace o situație, un post (pe care nu-l merită), să parvină. 2. Soldat dintr-o veche unitate militară (formată din pedestrași și călărime). 3. (În sintagma) Vânător de munte = ostaș infanterist special instruit, echipat și înzestrat pentru a lupta în regiuni muntoase. – Lat. venatorem.
VÎNĂTÓR, vînători, s. m. 1. Persoană care se ocupă cu vînătoarea, care vînează. Din văzduh abia s-aude Țipăt jalnic de prigorii... Cu ciubote mari și ude Stau la masă vînătorii. TOPÎRCEANU P. 214. Văzură un porc mistreț mare fugind și un vînător alergînd după dînsul călare. ISPIRESCU, E. 140. Cum vînătoru-ntinde-n crîng La păsărele lațul, Cînd ți-oi întinde brațul stîng, Să mă cuprinzi cu brațul. EMINESCU, O. I 174. Vînătorul împușcase Biata ciută la izvor. ALECSANDRI, P. A. 154. Dacă-i curcă ce se-ncurcă în calea vînătorului, se spune în ironie despre vînătorii nepricepuți. ◊ Fig. Văzui negri ochișori... Veniți după ei, feciori, Să ne facem vînători! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 369. ♦ Fig. Persoană care aleargă să obțină cu orice preț situații sau lucruri (pe care nu le merită). Avea în urmă destulă vreme să se îndoape, cît poftea, cu rățoielile nesărate ale cine știe cărui vînător de gologani. HOGAȘ, M. N. 29. 2. (Învechit) Soldat dintr-o unitate militară formată din pedestrași și călărime. Vînătorii, în număr de 1000, din cari jumătate pedestrime și jumătate călărime subt căpitanul de vînători. BĂLCESCU, O. I 13. Vînător de munte = infanterist special instruit, echipat și înzestrat pentru a lupta în teren muntos.
vânătór s. m. pl. vânătóri
vânătór s. m., pl. vânătóri
VÂNĂTÓR s. (astăzi rar) prinzător, (rar) pușcaș, (prin Transilv. și Bucov.) pușcător. (~ de vulpi.)
VÂNĂTÓR ~i m. Persoană care vânează; om care practică vânătoarea. 2) fig. Persoană care vânează posturi, avantaje nemeritate; om care caută să parvină cu orice preț. 3) înv. Soldat dintr-o unitate militară constituită din pedestrași și călărași. ◊ ~ de munte infanterist instruit pentru a duce lupta în condiții de munte. /<lat. venatoren
vânător m. 1. cel ce vânează, cui îi place vânătoarea; 2. pl. corp de trupe: armata română numără douăzeci regimente de vânători. [Lat. VENATOREM].
vînătór, -oáre s., pl. f oare (lat. venator). Persoană care vînează: un vînător. Un fel de infanterist în a căruĭ uniformă e caracteristic verdele. Vînătorĭ călărĭ, un fel de călărașĭ saŭ roșiorĭ. V. dorobanț și lăncer.
VÎNĂTOR s. (astăzi rar) prinzător, (rar) pușcaș, (prin Transilv. și Bucov.) pușcător. (~ de vulpi.)
vânător, vânători s. m. (intl.) conductor de tren.

Vânător dex online | sinonim

Vânător definitie

Intrare: vânător
vânător substantiv masculin admite vocativul