VÎNTURÁ, vî́ntur, vb. I. Tranz. 1. A trece boabele de cereale prin vînturătoare sau a le face să cadă de la o mică înălțime, pentru ca vîntul să împrăștie impuritățile ușoare. Blajina noră... acuși pisa mălaiul și-l vîntura. CREANGĂ, P. 6. Și griul se triera și flăcăi îl vîntura. ALECSANDRI, P. P. 389. Este un iepure șchiop Într-un vîrf de plop Și vîntură bob (Vîntul). GOROVEI, C. 397. ◊ Absol. Cînd ajunse acasă, Chirică trierase, vînturase, măcinase. CREANGĂ, P. 160. ◊ Fig. Sînt idei care... cer să fie dezbătute, analizate și cernute prin sita discuțiunilor publice, pînă cînd, despărțite și vînturate de orice tărîțe, va rămînea numai grăunțele curat. ODOBESCU, S. III 407. ♦ Fig. A împrăștia, a risipi; a spulbera. Morile vuiau de-a lungul apei, vînturînd prin spițele lor late talazele limpezi și clăbucite de spumă. DELAVRANCEA, T. 204. Peste-un ceas păgînitatea e ca pleava vînturată. EMINESCU, O. I 148. Să vînture ca pleava oștirile dușmane. ALECSANDRI, O. 207. 2. A vărsa de mai multe ori un lichid dintr-un vas în altul (pentru a-l răci, pentru a-l amesteca etc.). (Refl. pas.) După ce se capătă zeama colorată, se lasă de se răcește bine sau se vîntură dintr-un vas în altul. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 53. 3. A mișca încoace și încolo; a agita. V. flutura. Vîntura în mînă o biciușcă. PAS, Z. I 49. Cîțiva călăreți ieșiră din rînduri și începură a-și vîntura brațele în aer. SADOVEANU, O. I 183. Și chiuind se tot duceau feciorii vînturînd căciulile. MIRONESCU, S. A. 56. ◊ Refl. pas. Deasupra mulțimii de țărani se vînturau securile și ciomegele. DUMITRIU, N. 112. ♦ Refl. A umbla repede (și fără rost) de colo pînă colo. Trîntea ușile mînioasă și se vîntura în ogradă de la zămnic la poieți. C. PETRESCU, R. DR. 242. ♦ A răscoli, a răsturna, a întoarce pe dos. Mă șuii pe doi scai Și vedeam doi cai Și vîntul Vînturînd pămîntul (Plugul). GOROVEI, C. 298. ◊ Fig. Încruntat își vîntura sub țilindru tot soiul de întrebări și răspunsuri C. PETRESCU, A. R. 34. Ce grozav îmi vînturi mintea... moarte. VLAHUȚĂ, P. 45. 4. Fig. (Cu privire la fapte, vorbe etc.) A da în vileag, a povesti, a comenta. Femeile vîntură intrigile obicinuite ale capitalei. DELAVRANCEA, la CADE. 5. (Cu complementul«lumea»,«țara» sau un echivalent al acestuia) A cutreiera, a colinda, a răscoli. Copil el să fie-acum. S-alerge cu dragii tovarăși, Să vînture lumea pe plac! COȘBUC, P. II 95. Crăișarule să aibi tu puterea mea, ai vîntura țările și mările. CREANGĂ, P. 190. M-am săturat de vînturat lumea. ALECSANDRI, T. I 438. 6. Fig. (Rar, cu subiectul «vîntul») A sufla, a bate peste... Eu m-aș face vînt de vară. Fața vîntura-ți-o-aș. ALECSANDRI, P. P. 367.