VUÍ, pers. 3 vuiește, vb. IV. Intranz. 1. A produce un zgomot prelungit, puternic sau înăbușit; a vâjâi, a mugi, a fremăta, a hui, a țiui, a bubui. ♦ Spec. (Despre tunet) A bubui. ♦ Spec. (Despre foc sau despre obiecte care ard) A dudui; a țiui. ♦ Spec. (Despre sunete, instrumente muzicale etc.) A vibra puternic, a suna, a răsuna. Buciumul vuiește. ♦ Spec. (Despre obiecte lovite care vibrează) A trosni, a pârâi, a hurui. ♦ (Despre oameni) A face gălăgie, zarvă, a vocifera; a fremăta. 2. A se umple de sunete prelungi, puternice (și a le transmite prin ecou); a răsuna. – Onomatopee.

VUÍRE, vuiri, s. f. Faptul de a vui; vuit. – V. vui.

VUÍ, pers. 3 vuiește, vb. IV. Intranz. 1. A produce un zgomot prelungit, puternic sau înăbușit; a vâjâi, a mugi, a fremăta, a hui, a țiui, a bubui. ♦ Spec. (Despre tunet) A bubui. ♦ Spec. (Despre foc sau despre obiecte care ard) A dudui; a țiui. ♦ Spec. (Despre sunete, instrumente muzicale etc.) A vibra puternic, a suna, a răsuna. Buciumul vuiește. ♦ Spec. (Despre obiecte lovite care vibrează) A trosni, a pârâi, a hurui. ♦ (Despre oameni) A face gălăgie, zarvă, a vocifera; a fremăta. 2. A se umple de sunete prelungi, puternice (și a le transmite prin ecou); a răsuna. – Onomatopee.

VUÍRE, vuiri, s. f. Faptul de a vui; vuit. – V. vui.

VUÍ, pers. 3 vuiește, vb. IV. Intranz. 1. A produce un zgomot prelungit (uneori intens, alteori înăbușit); a vîjîi, a mugi, a hui. Fugarii se pierdeau, – înainte – ca nălucile; vîntul vuia, ploaia vuia, nourii vuiau, copitele vuiau surd pe pămîntul plin de apă. SADOVEANU, O. I 150. Trenul trecu vuind peste podul alb. C. PETRESCU, S. 33. Prin vulturi vîntul viu vuia. COȘBUC, F. I 56. ♦ (Despre tunet) A bubui. Tunetul se poartă vuind din loc în loc. ALECSANDRI, P. I 193. Tunetul vuia în depărtare. NEGRUZZI, S. I 57. ♦ (Despre foc și lucrurile supuse acțiunii lui) A dudui; a țiui. Vuia în sobă tăciunele aprins. CREANGĂ, A. 34. ♦ (Despre sunete, instrumente muzicale etc.) A suna, a răsuna. Clopotul prinse a vui prin noapte. SADOVEANU, O. VII 366. Metalica, vibrînda a clopotelor jale Vuiește în cadență și sună întristat. EMINESCU, O. I 1. Buciumul vuiește-n munte, sună valea de cimpoi. ALECSANDRI, P. A. 45. S-aud tobele vuind. NEGRUZZI, S. II 77. ♦ (Despre mulțimi, colectivități) A face gălăgie, a vocifera; a fremăta. Mulțimea vuia într-una, întrecînd vuietul apei. V. ROM. noiembrie 1953, 20. Lumea foia vuind. SADOVEANU, O. I 511. Cei de-afară însă, cu cît se apropiau, cu atît vuiau mai cuprinzător. REBREANU, I. 33. ♦ (Despre obiecte lovite, care vibrează) A produce un sunet prelung; a trosni, a pîrîi, a hurui. Poarta închizîndu-se, vuiește lung. SADOVEANU, O. VI 284. Schelele vuiau, macaralele țipau în lanțuri grele, iar ceata înainta în două șiruri, unii care încărcau și alții care descărcați. DUNĂREANU, N. 13. 2. (Subiectul indică locul în care se produce zgomotul) A se umple de sunete puternice (și a le transmite prin ecou); a răsuna. Era rece și umed, și de jur împrejur vuiau codrii de brad pe munți. SADOVEANU, O. VIII 12. Capul greu îi vuia amarnic a pustiu. VLAHUȚĂ, O. A. 125. Valea, muntele vuiesc, în nori, corbii croncăiesc. ALECSANDRI, P. A. 40. ◊ Impers. Și-n urmă-i vuiește, Codrul clocotește De-un mîndru cîntic. ALECSANDRI, P. P. 68. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd cauza zgomotului) Singurătățile Prutului vuiau de furtuna războiului. SADOVEANU, O. VII 7. De departe curtea Iuga vuia de gălăgie. REBREANU, R. II 199. De vaiet lung vuiește Golul mucedelor stînci. COȘBUC, P. II 12. (Fig., eliptic) Discreția ta nu mai are rost. Vuiește Bucureștiul. N-ai citit nici un ziar? BARANGA, I. 159. De cîteva ceasuri vuia Bucureștii și umblau fel de fel de zvonuri, nimeni neștiind ce s-a întîmplat anume. CAMIL PETRESCU, O. II 224.

VUÍRE, vuiri, s. f. Faptul de a vui; vuiet. E rară și-ntr-una mai rară Vuirea. COȘBUC, P. I 237. Pe malurile Senei, în faeton de gală, Cezarul trece palid, în gînduri adîncit; Al undelor greu vuiet, vuirea în granit A sute d-echipajuri, gîndirea-i n-o înșală. EMINESCU, O. I 61. Prin vuirea de vaiete-n mulțime... Un glas din altă lume se-nalță și grăiește. ALECSANDRI, P. III 304.

vuí (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. vuiéște, imperf. 3 sg. vuiá; conj. prez. 3 să vuiáscă

vuíre s. f., g.-d. art. vuírii; pl. vuíri

vuí vb., ind. prez. 3 sg. vuiéște, imperf. 3 sg. vuiá; conj. prez. 3 sg. vuiáscă

vuíre s. f., g.-d. art. vuírii; pl. vuíri

VUÍ vb. 1. v. bubui. 2. v. șuiera. 3. a dudui, (rar) a vâjâi. (Focul ~ în sobă.) 4. v. răsuna. 5. v. răsuna. 6. a-i suna, a-i țiui. (Urechile îi ~.)

vuí (-uiésc, -ít), vb. – A mugi, a urla. – Var. hui și der. Creație expresivă, cf. ngr. βοιζω, sb. hujiti. – Der. vuiet, s. n. (muget, vîjîit); vuială, s. f. (gălăgie, vuiet); vu(i)etoare, s. f. (arbust, Empetrum nigrum); vuvui, vb. (a vîjîi, a urla), cf. bubui.

A VUÍ pers. 3 ~iéște intranz. 1) (despre vânt, vifor) A produce un zgomot șuierător și prelung; a urla; a vâjâi. 2) (despre mulțimi de oameni) A face zarvă; a vocifera. 3) (despre spații) A se umple de sunete puternice și prelungi; a răsuna. /Onomat.

vuì v. a face vuet, a răsuna surd: valea, muntele vuește AL. [Onomatopee].

huĭésc și (rar) vuĭésc v. intr. (imit. d. hu, vu, bu, sunete care arată vibrațiunea aeruluĭ, ca și în hauĭ, bubuĭ și sîrb. hujiti, a vîjîi). Fac huĭet, răsun: huĭește aeru de tunete. Vorbesc mult și cu emoțiune: huĭește lumea de vitejia luĭ. Protestez, vociferez: mahalagĭoaĭca a huit pin curte. Vuindu-se (Xen. 4, 62), zvonindu-se.

vuĭésc, vuĭet, V. hu-.

VUI vb. 1. a bubui, a detuna, a dudui, a trăsni, a tuna, (pop.) a răzbubui. (~ în depărtare.) 2. a fluiera, a șuiera, a vîjîi, (rar) a zbîrnîi, (Transilv.) a șovăi. (Vîntul ~ prin hornuri.) 3. a dudui, (rar) a vîjîi. (Focul ~ în sobă.) 4. a aui, a hăui, a hăuli, a hui, a răsuna, (fig.) a clocoti. (Valea ~ de glasuri.) 5. a răpăi, a răsuna. (Sala ~ de aplauze.) 6. a-i suna, a-i țiui. (Urechile îi ~.)