VUIETÁ, pers. 3 vúietă, vb. I. Intranz. (Reg.) A vui; a vâjâi. ♦ A răsuna. [Pr.: vu-ie-] – Din vuiet.

VUIETÁ, pers. 3 vúietă, vb. I. Intranz. (Reg.) A vui; a vâjâi. ♦ A răsuna. [Pr.: vu-ie-] – Din vuiet.

VUIETÁ, pers. 3 vuietă, vb. I. Intranz. A vui; a vîjîi. Ades, pe mare, luna-ngîndurată Sub văl de nori alunecă tăcută, Dar marea tot o simte și zbătută Spre dînsa vuietînd se-nalță toată. CERNA, P. 90. Dar furtuna de departe Vuietînd sosi-ntr-o clipă Și-a trecut și munți și ape. COȘBUC, P. II 91. ♦ A răsuna. Vuietă vaiet de guri. COȘBUC, AE. 212.

vuietá (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 3 sg. vúietă

vuietá vb., ind. prez. 3 sg. vúietă