VREJ, vrejuri, s. n. Tulpină a unor plante agățătoare sau târâtoare; p. ext. lăstar. [Pl. și: (m.) vreji] – Din bg. vrež.

VREJ, vrejuri, s. n. Tulpină a unor plante agățătoare sau târâtoare; p. ext. lăstar. [Pl. și (m.) vreji] – Din bg. vrež.

VREJ, vrejuri, s. n., și vreji, s. m. Tulpină a unor plante agățătoare sau tîrîtoare (v. curpen); p. ext. lăstar. Îngenunchea fiecare lîngă harbuzul ochit, rupîndu-l din vrej. CAMILAR, N. I 410. O fetiță... îmi reamintea vrejurile spelbe și lungi de țelină crescute în nisip, la întuneric. M. I. CARAGIALE, C. 135. [Iorgovan] cu mustăți-n multe părți Ca vrejul de castraveți. TEODORESCU, P. P. 558. ◊ Fig. Neamul nostru nu-și încolăcește vrejii Pe tulpinele de sălcii. EFTIMIU, Î. 17.

!vrej s. n., pl. vréjuri

vrej s. n./s. m., pl. vréjuri /vreji

VREJ s. (BOT.) curpen, (reg.) beldie, covrag, funie, (prin Mold.) rug. (~ al plantelor târâtoare.)

vrej (vrejuri), s. n. – Tulpină, lăstar al plantelor agățătoare. – Var. vreaje, vreajă. Mr. vreaje. Bg. vrĕža, sb. vriež (Tiktin; Conev 50).

VREJ ~uri n. Tulpină a plantelor târâtoare sau agățătoare; curpen. ~ de castravete. /< bulg. vrĕž

vrej n. cotor de plantă: ți-ai întors vrejul ca dovleacul PANN. [Origină necunoscută].

vrej m. (sîrb. vrež, -ža, bg. -ža). Munt. Curpen, cotor de plantă tîrîtoare, ca la dovleac, la pepene ș. a.

VREJ s. (BOT.) curpen, (reg.) beldie, covrag, funie, (prin Mold.) rug. (~ al plantelor tîrîtoare.)

uscat în vrej expr. (er. – d. bărbați) steril.