ÎNVREDNICÍ, învrednicesc,
vb. IV.
Refl. 1. A se dovedi vrednic să înfăptuiască ceva, să ajungă la ceva; a fi capabil, a reuși.
2. A avea norocul, cinstea să..., a avea parte de... ♦
Tranz. (Rar) A acorda favoarea, cinstea de a...
3. A găsi de cuviință; a binevoi, a catadicsi. –
În +
vrednic. VRÉDNIC, -Ă, vrednici, -ce,
adj. 1. Harnic, iute, cu rost la treabă. ♦ Capabil, destoinic.
2. Demn de.., care merită să..., căruia i se cuvine pe drept ceva. ◊
Expr. (
Reg.) A fi vrednic = a valora, a prețui. ♦ (Urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv) Care este în stare, care posedă însușirile necesare pentru a săvârși ceva. – Din
sl. vrĕdĭnŭ. VREDNICÍ, vrednicesc,
vb. IV. (
Pop.) A se învrednici. ♦
Tranz. (
Înv.) A merita. – Din
vrednic. ÎNVREDNICÍ, învrednicesc,
vb. IV.
Refl. 1. A se dovedi vrednic să înfăptuiască ceva, să ajungă la ceva; a fi capabil, a reuși.
2. A avea norocul, cinstea să..., a avea parte de... ♦
Tranz. (Rar) A acorda favoarea, norocul de a...
3. A găsi de cuviință; a binevoi, a catadicsi. –
În +
vrednic. VRÉDNIC, -Ă, vrednici, -ce,
adj. 1. Harnic, iute, cu rost la treabă. ♦ Capabil, destoinic.
2. Demn de..., care merită să..., căruia i se cuvine pe drept ceva. ◊
Expr. (
Reg.) A fi vrednic = a valora, a prețui. ♦ (Urmat de un conjunctiv sau un infinitiv) Care este în stare, care posedă însușirile necesare pentru a săvârși ceva. – Din
sl. vrĕdĩnŭ. VREDNICÍ, vrednicesc,
vb. IV. (
Pop.) A se învrednici. ♦
Tranz. (
Înv.) A merita. – Din
vrednic. ÎNVREDNICÍ, învrednicesc,
vb. IV.
Refl. 1. (În construcții negative) A se dovedi vrednic să înfăptuiască ceva, să ajungă la ceva; a fi capabil, a reuși. Nu se învrednicise a avea și el măcar un copil. ISPIRESCU, L. 41. Nu m-am învrednicit să-l văz pîn
acuma. CARAGIALE, O. III 204. Mare de inimă, iar de gură și mai mare... nu se învrednicise de o viață mai bună. CREANGĂ, A. 134.
2. A avea norocul, cinstea să..., a avea parte de... Tu ești mîndru că te vei învrednici Să spui, mîine, Clarei doamnii ce-au făcut aci boierii. DAVILA, V. V. 21. De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii. EMINESCU, O. I 149. Bine îmi pare că m-am învrednicit să văd Beligradu cu ochii. ALECSANDRI, T. I 310. ♦
Tranz. (În credințele religioase; subiectul e dumnezeu) A acorda favoarea, avantajul, norocul de a... Doamne!... M-ai învrednicit a trăi pînă acum. ALECSANDRI, T. 151. Dumnezeule! dumnezeule! mulțămescu-ți că m-ai învrednicit a mai videa încă o dată lumina soarelui. DRĂGHICI, R. 139. ♦
Tranz. (Învechit) A merita. (Atestat în forma vrednici) Fraților, întrebă, ce socotiți? Ce pedeapsă vrednicește omul acesta? NEGRUZZI, S. I 229.
3. A găsi de cuviință, a binevoi, a catadicsi. Deși au trecut cîteva zile, nu ne-am învrednicit nici unul să mergem pînă la el. SAHIA, N. 115. Dar tu... Nu te-nvrednicești Să spui ce crai mare ești? TEODORESCU, P. P. 105. – Variantă: (învechit)
vrednicí vb. IV.
VRÉDNIC, -Ă, vrednici, -e,
adj. 1. (Mai ales despre persoane) Harnic, iute, cu spor, cu rost la treabă. Cunoșteam pe bătrîn; era un muncitor vrednic, săpător de pămînt, cu cei doi feciori ai lui. SADOVEANU, O. VI 366. Îl aștepta o femeie vrednică, voinică, doi copii vioi și o gospodărie de frunte. C. PETRESCU, S. 174. Vrednică-i neveasta mea. TEODORESCU, P. P. 272. ♦ Capabil, destoinic. Crezi că. te-aș fi ales de discipul al meu, de nu te știam vrednic și adînc? EMINESCU, N. 54. Ei sînt arcașii vrednici ai lui Ștefan domn cel mare, Ce-și gătește-acum săgeata s-o izbească-n depărtare. ALECSANDRI, P. A. 45. Grigorie Ghica-vv. nu era lipsit de oarecare calități bune și în cele dintîi vremi se arăta un domn vrednic. BĂLCESCU, O. I 101. ◊ (Adverbial) Astăzi v-ați purtat vrednic, zise cu glas moale și repezit Tomșa. SADOVEANU, O. VII 17. Miron... l-a lăudat că s-a purtat vrednic la oștire. REBREANU, R. I 160. Îi plăcu... ce vrednic și ce mîndru se pricepea Abu-Hasan să-i țină locul. CARAGIALE, O. III 70. ♦ (Urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv) Care este în stare, care posedă însușirile necesare pentru a săvîrși ceva. Precum ai băgat de seamă, soțul meu e bătrîn. Om bun și milostiv, dar nu-i vrednic a ținea nevastă tînără. SADOVEANU, D. P. Să nu ne mai întrebăm cîți din gazetarii noștri sînt... prin știința lor vrednici a face meseria de care s-au apucat. CARAGIALE, O. III 217. Oi fi eu vrednic să trag un car, mai ales dacă merge singur. CREANGĂ, P. 40.
2. Care este demn de... care merită să..., căruia i se cuvine de drept ceva. Sînt cîteva clipe de extaz general vrednice de admirat. BRĂTESCU-VOINEȘTI, I. 22. Locurile care înconjură satul nostru încă-s vrednice de amintire. CREANGĂ, A. 71. Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii. EMINESCU, O. I 150. ◊
Expr. (Regional, despre obiecte)
A fi vrednic = a valora, a prețui. Moșule, ce gîndești că ar fi vrednic plugul acest de aur? RETEGANUL, P. IV 29. Toate la un loc vor fi doară vrednice vro zece zloți buni. La TDRG. ♦ Care se cuvine, care e pe măsura cuiva, care e potrivit cu... Nu-i vrednic pentru tine să omori voinici ca mine! ALECSANDRI, T. II 18.
VREDNICÍ vb. IV
v. învrednici. învrednicí (a ~) vb.,
ind. prez. 3
sg. învrednicéște,
imperf. 3
sg. învredniceá;
conj. prez. 3 să învredniceáscă
vrédnic adj. m.,
pl. vrédnici;
f. vrédnică,
pl. vrédnice
vrednicí (a ~) (
pop.)
vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. vrednicésc,
imperf. 3
sg. vredniceá;
conj. prez. 3 să vredniceáscă
învrednicí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învrednicésc, imperf. 3 sg. învredniceá; conj. prez. 3 sg. și pl. învredniceáscă vrédnic adj. m., pl. vrédnici; f. sg. vrédnică, pl. vrédnice vrednicí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. vrednicésc, imperf. 3 sg. vredniceá; conj. prez. 3 sg. și pl. vredniceáscă ÎNVREDNICÍ vb. v. binevoi, merita. VRÉDNIC adj. 1. v. harnic. 2. v. competent. 3. v. demn. Vrednic ≠ nedemn, nevrednic vrédnic (-că), adj. –
1. Demn, merituos. –
2. Capabil. –
3. Activ, muncitor, talentat. –
Var. vrenic.
Megl. vreadnic.
Sl. vrĕdinŭ (Miklosich, Fremdw., 136; Cihac, II, 466; Tiktin),
cf. bg. vrĕden,
cr. vrednik. Vernic,
adj. „demn”, pe care Graur, BL, XIV, îl explică prin
sl. vĕrĭnikŭ „credincios”, nu este altceva decît
var. lui vrenic. –
Der. (în)vrednici,
vb. (a face demn, a face merituos;
refl., a merita;
refl., a se face demn de, a binevoi să); vrednicie,
s. f. (merit; capacitate, demnitate; hărnicie); nevrednic,
adj. (nedemn; mizerabil); nevrednicie,
s. f. (ticăloșie).
A ÎNVREDNICÍ ~ésc tranz. A considera ca având merite; a trata cu considerație. ~ cu un zâmbet. /în + vrednicie A SE ÎNVREDNICÍ mă ~ésc intranz. 1) A se dovedi vrednic (de realizarea unui lucru). 2) (urmat de o propoziție complementară) A avea norocul sau cinstea; a avea parte. 3) A găsi de cuviință; a binevoi; a catadicsi. /în + vrednicie VRÉDNIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care vădește demnitate; cu demnitate; destoinic; demn. 2) Care se bucură de prestigiu; cu autoritate morală. 3) Care muncește mult și cu folos; harnic; muncitor. /<sl. vrĕdinu învrednicì v.
1. a fi vrednic sau capabil: Doamne, m’ai învrednicit a trăi AL.;
2. a condescinde; nici nu m’a învrednicit să-mi răspunză.
vrednic a.
1. demn: vrednic de laudă;
2. capabil: nu e vrednic să plătească;
3. harnic: albina vrednică. [Slovean VRIEDNIK, om demn, onest].
învrednicésc v. tr. (d. vrednic). Fac vrednic, capabil: Dumnezeŭ l-a învrednicit să domnească peste 40 anĭ. V. refl. Ajung în stare să, am posibilitate: nu m’am învrednicit încă să mă duc să-l văd. V.
vrednicesc. vrédnic, -ă adj. (vsl. vrĭedinŭ, bg. vrĭeden, a. î. cr., vrĭednik, om vrednic, rus. vrédnyĭ, vătămător). Capabil, în stare (rar azĭ): nu e vrednic să plătească. Harnic: albină vrednică. Demn: vrednic de laudă. Adv. A te purta vrednic. – În est și
vreĭnic (ca udmă, uĭmă), în vest și
vrenic. vrednicésc v. intr. Rar. Muncesc cu vrednicie. V.
învredn-. învrednici vb. v. BINEVOI. MERITA. VREDNIC adj. 1. activ, harnic, muncitor, neobosit, neostenit, silitor, sîrguincios, sîrguitor, zelos, (livr.) laborios, (rar) lucrător, spornic, strădalnic, străduitor, (reg.) abătător, (prin vestul Transilv.) baur, (Transilv. și Ban.) porav, (Mold. și Bucov.) robaci, (prin Olt. și Ban.) sîrnic, (înv.) diligent, nepregetat, nepregetător, nevoitor, rîvnaci, rîvnitor, (înv. fig.) neadormit. (Un om extrem de ~.) 2. bun, capabil, competent, destoinic, dotat, experimentat, încercat, înzestrat, pregătit, priceput, valoros, versat, (rar) preparat, (înv. și pop.) harnic, (pop.) cercat, (înv.) ispitit, mîndru, practic, practicos, practisit, putincios. (Un inginer ~.) 3. demn. (~ de luat în seamă.) LE MOI EST HAÏSSABLE (fr.) eul este vrednic de ură – Pascal, „Pensées”, VII, 455. Condamnare a egoismului, a transformării eului în centru al Universului, în dușman și despot virtual al celorlalți oameni. A fost aleasă drept deviză de parnasieni. UT AMERIS AMABILIS ESTO (lat.) de vrei să fii iubit, fii vrednic de iubire – Ovidiu, „Ars amandi”, 2, 519. învrednicí, învrednicesc vb. IV 1. Tranz. (Subiectul este Dumnezeu, pronia cerească, iar complementul este omul) A găsi pe cineva vrednic și a-i acorda harul divin, grația cerească, favoarea de a avea parte de ceva. 2. Refl. A fi părtaș la harul dumnezeiesc. 3. Refl. A se dovedi vrednic, capabil de ceva. ♦ A avea cinstea, norocul să... ♦ A binevoi, a găsi de cuviință să... – Din pref. în- + vrednic.