VORBÁREȚ, -Ă, vorbareți, -e, adj. (Înv.) 1. Vorbăreț. 2. Fig. Expresiv, elocvent, grăitor. – Vorbi + suf. -areț.

VORBĂRÉȚ, -EÁȚĂ, vorbăreți, -e, adj. (Adesea substantivat) Căruia îi place să vorbească mult; guraliv, limbut, vorbareț, vorbar. ♦ Fig. Expresiv. – Vorbi + suf. -ăreț.

VORBÁREȚ, -Ă, vorbareți, -e, adj. (Înv.) 1. Vorbăreț. 2. (Învechit) Fig. Expresiv, elocvent, grăitor. – Vorbi + suf. -areț.

VORBĂRÉȚ, -EÁȚĂ, vorbăreți, -e, adj. (Adesea substantivat) Căruia îi place să vorbească mult; guraliv, limbut, vorbar. ♦ Fig. Expresiv. – Vorbi + suf. -ăreț.

VORBÁREȚ, -Ă adj. v. vorbăreț.

VORBÁRIȚ, -Ă adj. v. vorbăreț.

VORBĂRÉȚ, -EÁȚĂ, vorbăreți, -e, adj. (Și în forma vorbareț) Căruia îi place să vorbească mult; guraliv, gureș, limbut. Catrina era mărunțică; dar tot așa de vorbareță ca cucoana Maria. SADOVEANU, B. 204. Nevastă-mea, de unde părea vorbăreață, a devenit lividă. CAMIL PETRESCU, U. N. 163. Vorbăreață, veselă, avea de spus atîtea, încît Ana și mama ei tăcuseră de tot, ascultînd-o. BASSARABESCU, S. N. 140. Dumitru era... nu prea vorbăreț, dar glumeț. ȘEZ. IV 18. ♦ (Substantivat, rar) Persoană care vorbește în public; orator. În mijlocul acelei neliniști, vedeai; la fiecare moment, izbucnind cîte un nou vorbăreț. – Și din cei mai voinici – îndemnînd lumea să-și apere dreptul. BUJOR, S. 123. ♦ Fig. Expresiv. Unu-n brațele altuia, tremurînd ei se sărută, Numai ochiul e vorbăreț, iară limba lor e mută. EMINESCU, O. I 82. – Variante: vorbáreț, -ă, vorbáriț, -ă (BOLINTINEANU, O. 377, NEGRUZZI, S. III 59) adj.

vorbáreț (înv.) adj. m., pl. vorbáreți; f. vorbáreță, pl. vorbárețe

vorbăréț adj. m., pl. vorbăréți; f. vorbăreáță, pl. vorbăréțe

vorbáreț adj. m., pl. vorbáreți; f. sg. vorbáreță, pl. vorbárețe

vorbăréț adj. m., pl. vorbăréți; f. sg. vorbăreáță, pl. vorbăréțe

VORBÁREȚ s., adj. v. clănțău, flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbă-lungă, vorbăreț.

VORBĂRÉȚ s., adj. v. flecar.

Vorbăreț ≠ morocănos, mut, taciturn, tăcut

VORBĂRÉȚ ~eáță (~éți, ~éțe) Care este predispus să vorbească mult; bun de gură; limbut; flecar. /a vorbi + suf. ~ăreț

vorbăreț a. 1. care vorbește mult; 2. fig. elocvent: numai ochiul e vorbăreț, iar limba lui e mută EM. ║ m. vorbă lungă, flecar.

vorbáreț, -ă (est) și vorbăréț, -eáță (vest) adj., pl. ețĭ, ețe (d. vorbă. Cp. cu hirbareț). Care nu e tăcut, căruĭa-ĭ place vorba: om vorbăreț. V. guraliv, limbut, flecar.

vorbareț s., adj. v. CLĂNȚĂU. FLECAR. GURALIV. LIMBUT. PALAVRAGIU. VORBĂ-LUNGĂ. VORBĂREȚ.

VORBĂREȚ s., adj. clănțău, flecar, guraliv, limbut, palavragiu, vorbă-lungă, (livr.) locvace, (rar) ploscar, ploscaș, taclagiu, (pop. și fam.) farfara, (pop.) gureș, toacă-gură, (înv. și reg.) spornic, vorbareț, (reg.) pălăvatic, pălăvrăgit, tololoi, vorbar, (Mold.) dîrdală, lehău, leorbău, (Transilv.) stroncănitor, (prin Munt.) tîndălit, (Mold.) trăncălău, (înv.) limbareț, vorovaci, (fam.) moftangiu, (rar fam.) moftolog, mofturean, (fig.) meliță. (E un mare ~.)