volnici definitie

2 intrări

19 definiții pentru volnici

VÓLNIC, -Ă, volnici, -ce, adj. (Înv.) 1. Liber; independent, autonom. 2. Care se impune cu sila, care se face cu forța; arbitrar. – Din sl. volĭnŭ.
VOLNICÍ, voinicesc, vb. IV. (înv.) 1. Tranz. A lăsa liber, în voia lui; a elibera. 2. Tranz. A îndreptăți; a împuternici, a îngădui. 3. Refl. A se strădui, a-și da silința. – Din volnic.
VÓLNIC, -Ă, volnici, -ce, adj. (Înv. și arh.) 1. Liber; independent, autonom. 2. Care se impune cu sila, care se face cu forța; arbitrar. – Din sl. volĩnŭ.
VOLNICÍ, volnicesc, vb. IV. (Înv.) 1. Tranz. A lăsa liber, în voia lui; a elibera. 2. Tranz. A îndreptăți; a împuternici, a îngădui. 3.Refl. A se strădui, a-și da silința. – Din volnic.
VÓLNIC, -Ă, volnici, -e, adj. (Învechit și arhaizant) Liber, slobod (de a face ceva); neatîrnat, autonom, independent. Iată, Prahovița-n vale, Ca și tine-o alintată, Pribegind cu doru-i volnic. COȘBUC, P. I 168. La asemenea viață volnică și voinicească, se prinseră a năzui cu dor toți romînii din Ardeal. ODOBESCU, S. III 524. Fost-ai multe veacuri volnică ca pasărea văzduhului. RUSSO, S. 136. 2. Care se face cu forța, cu de-a sila; arbitrar, autoritar. Au stăpînit pre norodul acesta, nu domn volnic, stăpînitor cu putere. ARHIVA R. I 55. ◊ (Adverbial) Ea luînd din mînă-i volnic lumînarea O lipi de-o piatră. COȘBUC, P. I 248.
VOLNICÍ, voinicesc, vb. IV. (Învechit) 1. Tranz. A lăsa liber, în voia lui; a elibera. Ia seama, fătul meu, că de le-i volnici [patimile], ai să-ți vezi supușii pe unii în desfătări, iar pe alții în ahtieri. DELAVRANCEA, S. 87. 2. Tranz. A îndreptăți; a împuternici, a îngădui. Cine ție ți-a poruncit Și ție ți-a volnicit Să ții calea domnilor. MAT. FOLK. 64. 3. Refl. A se strădui, a-și da silința. Să volnicește dohtorul, numai de a întîmpina furia cea nesuferitoare. PISCUPESCU, O. 239.
vólnic (înv.) adj. m., pl. vólnici; f. vólnică, pl. vólnice
volnicí (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. volnicésc, imperf. 3 sg. volniceá; conj. prez. 3 să volniceáscă
vólnic adj. m., pl. vólnici; f. sg. vólnică, pl. vólnice
volnicí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. volnicésc, imperf. 3 sg. volniceá; conj. prez. 3 sg. și pl. volniceáscă
VÓLNIC adj. v. abuziv, arbitrar, autonom, chemat, competent, despotic, excesiv, independent, îndreptățit, liber, neatârnat, samavolnic, samavolnicesc, silnic, suveran.
VOLNICÍ vb. v. accepta, admite, canoni, căzni, chinui, concepe, dezrobi, elibera, emancipa, forța, frământa, îngădui, libera, munci, necăji, osteni, permite, răbda, salva, scăpa, scoate, sforța, sili, strădui, suferi, suporta, tolera, trudi, zbate, zbuciuma.
VÓLNIC ~că (~ci, ~ce) înv. Care poate acționa după voia sa; liber în acțiuni; slobod; independent; autonom. /<rus. volinu
A VOLNICÍ ~ésc tranz. înv. A face să fie în drept de a realiza ceva; a învesti cu drepturi; a împuternici. /Din volnic
volnic a. 1. liber: volnică ca pasărea văzduhului BĂLC.; 2. permis: să nu fie volnic a lua bani. [Tras din slav. VOLĬNŬ, spontan, voluntar]. ║ adv. de bună voie: să primească volnic și bucuros această sarcină OD.
vólnic, -ă adj. (bg. volnik, om liber, emancipat, d. vsl. volinŭ, spontaneŭ, voluntar, d. volĭa, voĭe; rus. vólĭnyĭ, liber. V. samo-volnic). Vechĭ. Liber, slobod: om volnic. Adv. A primi volnic, a primi nesilit.
volnicésc v. tr. Vechĭ. Prefac în volnic, liberez. V. refl. Capăt permisiune. Îmĭ permit: omu să nu se prea volnicească!
volnic adj. v. ABUZIV. ARBITRAR. AUTONOM. CHEMAT. COMPETENT. DESPOTIC. EXCESIV. INDEPENDENT. ÎNDREPTĂȚIT. LIBER. NEATÎRNAT. SAMAVOLNIC. SAMAVOLNICESC. SILNIC. SUVERAN.
volnici vb. v. ACCEPTA. ADMITE. CANONI. CĂZNI. CHINUI. CONCEPE. DEZROBI. ELIBERA. EMANCIPA. FORȚA. FRĂMÎNTA. ÎNGĂDUI. LIBERA. MUNCI. NECĂJI. OSTENI. PERMITE. RĂBDA. SALVA. SCĂPA. SCOATE. SFORȚA. SILI. STRĂDUI. SUFERI. SUPORTA. TOLERA. TRUDI. ZBATE. ZBUCIUMA.

volnici dex

Intrare: volnic
volnic adjectiv
Intrare: volnici
volnici verb grupa a IV-a conjugarea a VI-a