volintir definitie

23 definiții pentru volintir

VOLINTÍR s. m. v. voluntar.
VOLONTÍR s. m. v. voluntar.
VOLUNTÁR, -Ă, voluntari, -e, adj., s. m. și f. I. Adj. (Despre oameni și manifestările lor). 1. Care acționează de bunăvoie, din proprie inițiativă, nesilit de nimeni, în mod conștient; (despre acțiuni) care se face de bunăvoie, fără constrângere. ◊ Act voluntar = acțiune săvârșită de cineva în mod conștient, voit. 2. Care exprimă voință. 3. Care își impune voința; autoritar. II. S. m. Persoană care cere să fie chemată sub arme fără a avea această obligație; p. ext. persoană care ia parte la o campanie militară din proprie inițiativă sau care se oferă să execute o misiune de luptă. ♦ Persoană care se oferă să facă un. serviciu de bunăvoie și dezinteresat. [Var.: (II) (înv.) volintír, volontír s. m.] – Din fr. volontaire, lat. voluntarius, rus. volentir.
VOLINTÍR s. m. v. voluntar.
VOLONTÍR s. m. v. voluntar.
VOLUNTÁR, -Ă, voluntari, -e, adj., s. m. I. Adj. (Despre oameni și manifestările lor) 1. Care acționează de bunăvoie, din proprie inițiativă, nesilit de nimeni, în mod conștient; (despre acțiuni) care se face de bunăvoie, fără constrângere. ◊ Act voluntar = acțiune săvârșită de cineva în mod conștient, voit. 2. Care exprimă voință. 3. Care își impune voința; autoritar. II. S. m. Persoană care intră în armată din proprie dorință spre a face serviciul militar (înainte de a fi împlinit vârstă cerută); p. ext. persoană care ia parte la o campanie militară din proprie inițiativă sau care se oferă să facă un serviciu de bunăvoie și dezinteresat. [Var.: (II) (înv.) volintír, volontír s. m.] – Din fr. volontaire, lat. voluntarius, rus. volentir.
VOLINTÍR1 s. m. v. voluntar1.
VOLINTÍR2, volintiri, s. m. Soldat din cetele lui Ipsilante (care au luptat în perioada zaverei din 1821 la noi în țară); p. ext. soldat voluntar. Au fost volintiri care au luptat alături de ruși. CAMIL PETRESCU, O. II 31. Șeful meu, polițaiul... [fusese] volintir în Italia, volintir într-o revoluție polonă, vrăjmaș jurat al tiranilor. CARAGIALE, la CADE. Am fugit... de frica unei cete de turci care se bătuse chiar atunci cu volintirii la Secul. CREANGĂ, A. 20. ◊ (Depreciați) Nineaca... ne-mpușcă!... – Vai de mine, c-aista-i volintir! ALECSANDRI, T. I 191. Vameșii de la hotar încep a cotrobăi prin lăzile mele ca în vremea volintirilor. id. la CADE.
VOLONTÍR s. m. v. voluntar1.
VOLUNTÁR1, voluntari, s. m. Persoană care intră în armată spre a face serviciul militar nesilit de nimeni sau înainte de a fi împlinit vîrsta cerută; p. ext. persoană care ia parte la o campanie militară din proprie inițiativă. Făcuse războiul ca voluntar, la optsprezece ani. DUMITRIU, N. 153. Sînt vreo douăzeci de voluntari tineri. conduși de un ofițer și doi sergenți rezerviști către Dunăre – la război. CARAGIALE, O. I 355. Ioan mai ademeni în serviciul său o seamă de voluntari sîrbi, greci și bulgari. HASDEU, I. V. 16. ♦ Persoană care se oferă să facă de bunăvoie și dezinteresat o muncă, pentru care se cere tragere de inimă și spirit de sacrificiu. Cîteva zeci de mii de tineri au venit aici, voluntari, din toată Uniunea Sovietică și-și dau contribuția lor la refacerea orașului [Stalingrad]. STANCU, U.R.S.S. 185. – Variante: (învechit) volintír (SADOVEANU, O. VII 211, ALECSANDRI, T. I 191), volontír (GHICA, A. 500) s. m.
volintír (zavergiu, soldat voluntar) (înv.) s. m., pl. volintíri
voluntár adj. m., s. m., pl. voluntári; adj. f., s. f. voluntáră, pl. voluntáre
volintír (zavergiu, soldat voluntar) s. m., pl. volintíri
voluntár adj. m., s. m., pl. voluntári; f. sg. voluntáră, pl. voluntáre
VOLUNTÁR, -Ă I. adj. 1. făcut de bunăvoie; liber consimțit. 2. care exprimă, denotă voință. ◊ care își impune voința; autoritar; încăpățânat, îndărătnic. II. s. m. 1. militar care participă la o campanie, la o acțiune de luptă sau se înrolează în armată din proprie dorință. 2. cel care se oferă să facă un serviciu de bunăvoie și dezinteresat. (< lat. voluntarius, fr. volontaire)
volintír (-ri), s. m. – Soldat voluntar. Fr. volontaire prin intermediul germ. Volontair, rus. volontjor (Sanzewitsch 212), cf. bg. volontir. – Der. volintiresc, adj. (voluntar); volintirime, s. f. (trupă de voluntari). Este dubletul lui voluntar, s. m., din același cuvînt fr.
VOLINTÍR ~i m. v. VOLUNTAR. /<rus. volontër
VOLUNTÁR2 ~i m. 1) Persoană care cere singură să facă serviciul militar, fără a avea această obligație. 2) Persoană care se oferă să facă ceva dezinteresat. /<lat. voluntarius, fr. volontiare, it. volontaire
volintír, volintíri, s.m. (înv.) 1. ostaș grec voluntar (mai ales înrolat în armata lui Ipsilante, în vremea zaverei, la 1821). 2. om crud, barbar.
volintir m. 1. voluntar, în special înrolat în armata greacă a lui Ipsilante din timpul Zaverei: tocmai din vremea volintirilor AL.; 2. om crud. barbar: vai de mine, căsta e volintir! AL. [Rus. VOLONTĬORŬ, voluntar].
voluntar a. care se face de bună voie: act voluntar. ║ m. cel ce s’a înrolat de bună voie în armată: batalion de voluntari.
volintír m. (rus. volontér, pron. volontĕór, d. germ. volontär, care vine d. fr. volontaire; bg. volontir. V. voluntar). Vechĭ. Voluntar (maĭ ales de ceĭ înrolațĭ în armata grecească a luĭ Ipsilante, în timpu zavereĭ, la 1821): tocmaĭ din vremea volintirilor. Azĭ. Fig. Fam. Zurbagiŭ, scandalagiŭ: aista-ĭ cam volintir. V. zavergiŭ, joĭmir.
*voluntár, -ă adj. (lat. voluntarius. V. volintir). Al voințeĭ: acte voluntare. De bună voĭe, nesilit: act voluntar. Soldat înrolat de voĭe în ainte de etatea legală saŭ fără să datorească serviciu militar. Adv. De bună voĭe.

volintir dex

Intrare: volintir
volintir admite vocativul substantiv masculin
Intrare: voluntar (s.m.)
volontir substantiv masculin admite vocativul
voluntar 2 s.m. substantiv masculin admite vocativul
volintir admite vocativul substantiv masculin