VOINICÍ, voinicesc, vb. IV. Intranz. 1. (Pop.) A face fapte vitejești. ♦ Refl. (Ir.) A face pe voinicul, a face pe grozavul; a se grozăvi. ♦ A haiduci. 2. (Înv.) A fi ostaș; a se război. – Din voinic.

VOINICÍT s. n. (Pop.) Faptul de a (se) voinici; haiducie. – V. voinici.

VOINICÍ, voinicesc, vb. IV. Intranz. 1. (Pop.) A face fapte vitejești. ♦ Refl. (Ir.) A face pe voinicul, a face pe grozavul; a se grozăvi. ♦ A haiduci. 2. (Înv.) A fi ostaș; a se război. – Din voinic.

VOINICÍT s. n. (Pop.) Faptul de a (se) voinici; haiducie. – V. voinici.

VOINICÍ, voinicesc, vb. IV. Intranz. 1. A face isprăvi mari, a săvîrși fapte vitejești. Armele mele cu care am voinicit să le puneți într-o pereche de desagi pe cal. SBIERA, P. 32. ♦ A haiduci. Cu ticăloșiile acestea n-ai s-ajungi tu bine măi băiete. – Apoi, cucoane, eu voinicind am să mor. SADOVEANU, O. VII 249. Eu creștin n-am omorît Cît în țeară-am voinicit. ALECSANDRI, P. P. 89. 2. (Învechit și arhaizant) A fi ostaș; a se oști, a se război. După ce am voinicit pe socoteala mea, după rînduiala pe care o avem noi cazacii, am venit sub steagurile măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 589.

voinicí (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. voinicésc, imperf. 3 sg. voiniceá; conj. prez. 3 să voiniceáscă

voinicít (pop.) s. n.

voinicí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. voinicésc, imperf. 3 sg. voiniceá; conj. prez. 3 sg. și pl. voiniceáscă

voinicít s. n.

VOINICÍ vb. v. bate, haiduci, lupta, război.

A VOINICÍ ~ésc intranz. înv. A săvârși fapte de voinic. /Din voinic

A SE VOINICÍ mă ~ésc intranz. A-și da aere de voinic; a o face pe grozavul; a se grozăvi. /Din voinic

voinicì v. a face vitejii: cât în țară au voinicit POP.

2) voĭnicésc v. intr. (d. voĭnic). Trăĭesc ca voĭnic, fac voĭniciĭ: mult timp a voinicit. V. refl. Mă arăt voĭnic, mă vitejesc: nu te voĭnici degeaba!

voinici vb. v. BATE. HAIDUCI. LUPTA. RĂZBOI.