VALÁH, -Ă, valahi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Nume dat în Evul Mediu de către alte popoare, românilor din stânga și din dreapta Dunării. 2. Adj. Care aparține Valahiei sau valahilor (1), privitor la Valahia ori la valahi. [Var.: vlah, -ă s. m. și f., adj.] – Cf. sl. vlahŭ.

VLÁH, -Ă s. m. și f., adj. v. valah.

VALÁH, -Ă, valahi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Nume dat în evul mediu românilor din stânga și din dreapta Dunării de către alte popoare. 2. Adj. Care aparține Valahiei sau valahilor (1), privitor la Valahia sau la valahi. [Var.: vlah, -ă s. m. și f., adj.] – Cf. sl. vlahŭ.

VLÁH, -Ă s. m. și f., adj. v. valah.

VALÁH2, -Ă, valahi, -e, s. m. și f. Nume dat pînă pe la jumătatea secolului al XIX-lea poporului romîn de către alte popoare.

VALÁH1, -Ă, valahi, -e, adj. (Învechit) Care aparține Valahiei sau populației ei, privitor la Valahia sau la populația ei.

valáh adj. m., s. m., pl. valáhi; adj. f., s. f. valáhă, pl. valáhe

valáh s. m., adj. m., pl. valáhi; f. sg. valáhă, g.-d. art. valáhei, pl. valáhe

VALÁH s., adj. v. român.

VALÁH adj. v. românesc.

Valáh1 e o var. din Gal (Celt) și Vallon (Belgia). Cînd Romaniĭ au luat locu Galilor, Germaniĭ ĭ-aŭ numit tot Galĭ, ĭar pe noĭ Valahĭ, adică „Romanĭ”. De aci vine și slavu Vlah ș. a.[1]

Valah m. 1. nume ce Germanii și Slavii dau Românilor; 2. pl. numele Românilor slavizați din Moravia și Croația. [Cu Valah Germanii desemnau popoarele învecinate negermane (Celți și Romani); dela dânșii numele trecu la Slavi: VALAHŬ, VLAHŬ, om de origină romană (pl. Italia sau Valahia), de unde rus. VOLOHŬ, gr. mod. VLÁHOS, ung. OLÁH și turc. IFLAK].

Vlahi m. pl. nume ce Grecii dau Românilor din Macedonia. V. Cuțo-Vlahi și Valahi.

valah s., adj. v. ROMÂN.

valah adj. v. ROMÂNESC.

KARA IFLAK sau KARA VLAH („țara românilor negri”), denumire a Țării Românești în vechile izvoare orientale.

VLAH etnic, aplicat de străini poporului romîn în diverse forme. A. Din germ. Walache. 1. Valahu, M. act. -l, Costea (Dm). B. Din gr. Bλάχος și sl. влaχъ: 1. Vlah, Necula mold. 1609 (Sd V 214); – Sofia mold. act. -ul olt. (16 B VI 337); Vlaha și Vlăhifa ss. 2. Vlahota (Mikl.). 3. Vlahuțu, grec ginerele lui Ioan Caragea Vvd. 4. Blahuțu, N. din Bîrlad 1847, zis și Vlahuță (Bîr V; Î Div); Vlahuță, Alex. poetul; Vlahuți, comis, mold., 1802 (Sd VI 111). 5. Vlîhut „romîn” (Ant Ar). 6. Vlahide act. 7. Cu afer. Lahu și Lahova t. (Sur I); Lăhoveni s. (Dm). 8. Vlahin (Dm). 9. Vlașin b. (Dm; Mar; M mar frecv; Ștef; 16 A I 63; 17 A IIII 101, 148); – Mogoșescul 1435 (BCI X 90); Vlașăn de Horgești (16 B VI 144). 10. Cf. Vlaghi, Vlaghene, antroponime în registrele ins. Creta (Iorga II 336). C. Din adj. sl. влшкий „romînesc”: 1. Vlașco (16 B IV 271);- Bășcul (ib), prenume; Vlașcu mold. (Sur XIV); -l munte (AO XVI 232-4). 2. Vlășculețul munte (ib.). 3. Vlașcă b. 1669 mold; Vlașca b. (Cat mold II 17 A IV 358); – b. mold. (16 A II 91); cîțiva săteni moldoveni 1643 (RA IV 327); – județul, poate fi la origine un antroponim, numele primului jude, ca la cele trei județe oltene, sau < sl. зeмaтa Bлaшкa „Țara Romînească”. Valea Vlăști t., în s. Buzduc (Dolj). 4. Vlășcuța și Vlășceni ss. 5. Cf. + Vladnic: Vlașnecul b. (Dm); v. și VLASIE P. I-a. D. Din rus вoлoх: 1. Voloșin „moldovean” (I. Bogdan: Ștef II 596). 2. Foloșin (Sur V). 3. Voloșca b. (16 A I 412) și Voloșcanii s. < adj. rus. вoлoший. Din tc: Caravlah Șt (Cat mold. II). E. Din magh. óláh: 1. Olah, Ioaniș din Hîrlău (Ștef.); numele este frecvent în Ardeal, astăzi. În doc. latine: Nicolaus Olahus, umanist sec XIV și Michael Valachus, umanist; Vlacus epitet la Morlaci în actele Raguzei; Olac, -us (vlah PB). Celelalte forme: Vlah, Vlașin, Vlașcu, Voloșin și derivatele lor indică romîni veniți din țările vecine, unde circula pc vremuri denumirea etnică respectivă.

Ioan Valahul, sfânt mucenic, originar din Oltenia. La vârsta de 15 ani a fost luat rob de către turci după înfrângerea lui Mihnea și dus la Constantinopol. Nevoind să treacă la mahomedanism, a fost supus la chinuri cumplite și omorât prin spânzurare la 12 mai 1662. Viața sfântului a fost scrisă de Ioan Cariofil, un învățat grec contemporan cu el, și tipărită la Veneția de sf. Nicodim Aghioritul. A fost canonizat de Sf. Sinod la 10 octombrie 1992 și este sărbătorit la 12 mai.

Valahul v. Ioan Valahul.