VLĂGUÍ, vlăguiesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A epuiza sau a fi epuizat de puteri, a (se) slei, a (se) istovi. 2. Tranz. A prelucra pielea într-o tăbăcărie. – Vlagă + suf. -ui.

VLĂGUÍ, vlăguire, vb. IV. 1. Tranz. și refl. A epuiza sau a fi epuizat de puteri, a (se) slei, a (se) istovi. 2. Tranz. A prelucra pielea într-o tăbăcărie. – Vlagă + suf. -ui.

VLĂGUÍ, vlăguiesc, vb. IV. Tranz. 1. A stoarce de puteri, a istovi, a slei. Și-așa l-am vlăguit [pe popa Buligă] de-i era acum lehamete de noi. CREANGĂ, A. 94. A văntălăcit boii pînă ce i-a vlăguit de tot. ȘEZ. V 171. 2. A prelucra pielea de tăbăcărie, a o înmuia, a o subția, a o curăța. [Lucrătorii] vlăguiesc pieile pe mesele cu fața de tinichea sau marmoră. ARDELEANU, D. 10.

vlăguí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. vlăguiésc, imperf. 3 sg. vlăguiá; conj. prez. 3 să vlăguiáscă

vlăguí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. vlăguiésc, imperf. 3 sg. vlăguiá; conj. prez. 3 sg. și pl. vlăguiáscă

VLĂGUÍ vb. 1. v. extenua. 2. v. moleși.

VLĂGUÍRE s. v. extenuare.

A se vlăgui ≠ a-și reveni, a se redresa

A VLĂGUÍ ~iésc tranz. 1) A face să se vlăguiască. 2) (piei de animale) A prelucra într-o tăbăcărie. /vlagă + suf. ~ui

A SE VLĂGUÍ mă ~iésc intranz. A deveni lipsit de vlagă; a nu mai avea puteri; a se extenua; a se consuma; a se istovi; a se epuiza. /vlagă + suf. ~ui

vlăguì v. a slăbi de muncă, a stoarce de puteri: cari erau vlăguiți din cale afară CR.

vlăguĭésc v. tr. (d. vlagă). Storc de vlagă, ostenesc, consum: om vlăguit.

VLĂGUI vb. 1. a epuiza, a extenua, a frînge, a istovi, a seca, a secătui, a sfîrși, a slei, a stoarce, a zdrobi, (reg.) a stoci, (prin Olt. și Munt.) a dehobi, (înv.) a zămorî, (fig.) a suge. (Munca continuă l-a ~.) 2. a (se) moleși, a (se) muia, (fig.) a (se) fleșcăi. (Efortul l-a ~.)

VLĂGUIRE s. epuizare, extenuare, istoveală, istovire, secătuire, sfîrșeală, slăbiciune, sleire, surmenaj, surmenare, (înv. și reg.) slăbie, (înv. livr.) marasm. (Stare fizică de totală ~.)