VITEJÍE, vitejii, s. f. 1. (La sg.) însușirea de a fi viteaz, calitatea celui viteaz; voinicie. ◊ Loc. adv. Cu vitejie = vitejește. 2. Faptă vitejească. 3. (Pop.) Haiducie. – Viteaz + suf. -ie.

VITEJÍE, vitejii, s. f. 1. (La sg.) Însușirea de a fi viteaz, calitatea celui viteaz; voinicie. ◊ Loc. adv. Cu vitejie = vitejește. 2. Faptă vitejească. 3. (Pop.) Haiducie. – Viteaz + suf. -ie.

VITEJÍE, vitejii, s. f. 1. (Numai la sg.) Însușirea de a fi viteaz, calitate a celui viteaz; bărbăție, bravură, eroism. Unde-i avînt și vitejie, acolo sînt și eu! SADOVEANU, O. I 423. Am cintat în tinerețe strămoșeasca vitejie, Vitejie fără samăn pe-acel timp de grea urgie. ALECSANDRI, O. 247. ◊ Loc. adv. Cu vitejie = vitejește. Eu sînt Tudora, fiica lui Șoiman bătrînul care te-o răspins cu vitejie de la zidurile cetății. ALECSANDRI, T. II 40. 2. (Concretizat, mai ales la pl.) Faptă vitejească. [Fata] Își aduse aminte de vitejiile tatălui său. ISPIRESCU, L. 15. Tu, din toți ai mei copii, Cel mai tare-n vitejii. ALECSANDRI, P. II 12. Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute! ALEXANDRESCU, P. 133. 3. (Popular) Haiducie. Te las naibei, sărăcie, Și mă duc la vitejie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285.

vitejíe s. f., art. vitejía, g.-d. art. vitejíei; pl. vitejíi, art. vitejíile

vitejíe s. f., art. vitejía, g.-d. art. vitejíei; pl. vitejíi, art. vitejíile

VITEJÍE s. bărbăție, bravură, curaj, eroism, neînfricare, (pop.) voinicie. (~ cuiva în luptă.)

VITEJÍE s. v. haiducie.

Vitejie ≠ lașitate

VITEJÍE ~i f. 1) Caracter viteaz; bravură. 2) Faptă de viteaz. [G.-D. vitejiei] /viteaz + suf. ~ie

vitejie f. faptă, calitate de viteaz: bravură, eroism.

vitejíe f. (d. viteaz). Calitatea de a fi viteaz. Faptă de viteaz (eroizm). – Și -zíe (N. Cost. Let. 1, 158 și 437).

vitejie s. v. HAIDUCIE.

VITEJIE s. bărbăție, bravură, curaj, eroism, neînfricare, (pop.) voinicie. (~ cuiva în luptă.)

MACTE, NOVA VIRTUTE, PUER SIC ITUR AD ASTRA (lat.) slavă ție, copile, pentru noua ta faptă de vitejie, așa se ajunge la stele – Vergiliu, „Eneida”, IX, 641. Cuvinte de îmbărbătare pe care Apolo le adresează lui Ascanius, în războiul troienilor cu latinii. P. ext. Îndemn la o acțiune hotărâte, ieșită din comun.