VINDICATÍV, -Ă, vindicativi, -e, adj. (Livr.) Răzbunător. – Din fr. vindicatif.

VINDICATÍV, -Ă, vindicativi, -e, adj. (Livr.) Răzbunător. – Din fr. vindicatif.

VINDICATÍV, -Ă, vindicativi, -e, adj. înclinat spre răzbunare; răzbunător. Dimitrie Cantemir avea multe însușiri bune, dar era poruncitor, aspru și vindicativ. IORGA, L. I 326.

vindicatív (livr.) adj. m., pl. vindicatívi; f. vindicatívă, pl. vindicatíve

vindicatív adj. m., pl. vindicatívi; f. sg. vindicatívă, pl. vindicatíve

VINDICATÍV adj. v. dușmănos, ranchiunos, răzbunător

Vindicativ ≠ nerăzbunător

VINDICATÍV, -Ă adj. Înclinat, pornit către răzbunare; răzbunător. [< fr. vindicatif, cf. lat. vindicare – a răzbuna].

VINDICATÍV, -Ă adj. răzbunător. (< fr. vindicatif)

VINDICATÍV ~ă (~i, ~e) livr. Care caută să se răzbune; care nutrește dorința de răzbunare; răzbunător. /<fr. vindicatif

vindicativ a. care caută să-și răsbune, care nu iartă.

*vindicatív, -ă adj. (fr. vindicatif, d. lat. vindicare, vindicatum, a răzbuna). Pornit spre răzbunare, răzbunător: om, caracter vindicativ. Adv. În mod vindicativ.

vindicativ adj. v. DUȘMĂNOS. RANCHIUNOS. RĂZBUNĂTOR.