VINDECĂTÓR, -OÁRE, vindecători, -oare, adj. Care vindecă; lecuitor, tămăduitor. – Vindeca + suf. -ător.

VINDECĂTÓR, -OÁRE, vindecători, -oare, adj. Care vindecă; lecuitor, tămăduitor. – Vindeca + suf. -ător.

VINDECĂTÓR, -OÁRE, vindecători, -oare, adj. Care are însușirea de a alina sau de a vindeca. Scrisul lui și-l voia ca un balsam vindecător. C. PETRESCU, C. V. 122. Îmi doream un somn adine și vindecător. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. Un izvor a cărui apă avea putere vindecătoare. ȘEZ. III 236. ◊ (Substantivat) Vindecătoru-ngriji-va de rană și asupra-i va pune leacuri alese. MURNU, I. 73.

vindecătór adj. m., pl. vindecătóri; f. sg. și pl. vindecătoáre

vindecătór adj. m., pl. vindecătóri; f. sg. și pl. vindecătoáre

VINDECĂTOÁRE s. v. usturoiță.

VINDECĂTÓR adj. întremător, lecuitor, tămăduitor, (înv.) vrăciuitor. (O cură ~oare.)

VINDECĂTÓR adj. v. curativ.

VINDECĂTÓR ~oáre (~óri, ~oáre) Care vindecă; cu proprietatea de a vindeca; tămăduitor; lecuitor. /v. a vindeca

vindecător a. și m. care vindecă.

vindecătoare s. v. USTUROIȚĂ.

vindecător adj. v. CURATIV.

VINDECĂTOR adj. întremător, lecuitor, tămăduitor, (înv.) vrăciuitor. (O cură ~.)