VIITORÍME s. f. 1. (Înv.) Viitor (II 1). 2. Oamenii din viitor, generațiile viitoare; posteritate. [Pr.: vi-i-] – Viitor + suf. -ime.

VIITORÍME s. f. 1. (Înv.) Viitor (II 1). 2. Oamenii din viitor, generațiile viitoare; posteritate. [Pr.: vi-i-] – Viitor + suf. -ime.

VIITORÍME s. f. (Învechit și arhaizant) 1. Viitor (1). Eminescu a făcut un salt în viitorime. SADOVEANU, E. 83. Tu n-ai avut de gînd... să arăți poeților din viitorime poteca cea bună. ODOBESCU, S. III 11. 2. (Cu sens colectiv) Oamenii din viitor, generația viitoare; urmașii. Trebuie o pildă pentru viitorime. NEGRUZZI, S I 232. Noi n-am ajuns încă așa departe ca să putem trata cu nepărtinire istoria contemporană; aceasta este treaba viitorimii. KOGĂLNICEANU, S. A. 77. – Formă gramaticală: (rar) pl. (1) viitorimi (SADOVEANU, E. 10).

viitoríme (înv.) (vi-i-) s. f., g.-d. art. viitorímii

viitoríme s. f., g.-d. art. viitorímii

VIITORÍME s. posteritate, viitor, (înv.) viitorie. (~ va aprecia eforturile noastre.)

VIITORÍME f. înv. 1) v. VIITOR II. 2) (cu sens colectiv) Totalitate a generațiilor viitoare; posteritate. [G.-D. viitorimii] /viitor + suf. ~ime

viitorime f. posteritate: viitorimea, al nostru judecător GR. AL.

viitoríme f. (d. viitor). Oameniĭ care vor fi, posteritate, urmașĭ. Timpu viitor: pe viitorime.

VIITORIME s. posteritate, viitor, (înv.) viitorie. (~ va aprecia eforturile noastre.)