vierșún s. n. – Prinsoare, rămășag. Origine incertă. Ar putea proveni din lat. versĭonem, probabil cu sensul de „schimbare”, ca în versūra. Trebuie să se țină cont că e cuvînt înv., care apare numai la Dosoftei, autor la care abundă improprietățile; astfel că e posibil ca glosarea propusă de noi, care este în general acceptată, să nu fie exactă. – Der. înverșuna (var. învi(e)rșuna), vb. refl. (a se îndîrji, a se încăpățîna), cuvînt explicat uneori prin lat. inversionāre (Pascu, Rtim., 26), prin mag. gerjszteni „a excita”, imposibil fonetic (Cihac, II, 509), și prin mag. versény „luptă” (Pușcariu, Lat. ti, 67; DAR), care și mai puțin se potrivește fonetic.

vierșún s.n. (reg.) rămășag.

vĭerșún n., pl. inuz. urĭ (lat. vérsio, -ónis, întoarcere, adică „aversiune, înverșunare”. P. gen. cp. cu Crăcĭun). Dos. Rămășag.