vestigiu definitie

12 definiții pentru vestigiu

VESTÍGIU, vestigii, s. n. Urmă din trecut; rămășiță a ceva vechi, dispărut de mult (și care prezintă o importanță documentară, culturală etc.). – Din fr. vestige, lat. vestigium.
VESTÍGIU, vestigii, s. n. (Livr.) Urmă din trecut; rămășiță a ceva vechi, dispărut de mult (și care prezintă o importanță documentară, culturală etc.). – Din fr. vestige, lat. vestigium.
VESTÍGIU, vestigii, s. n. (Livresc) Urmă din trecut; rămășiță a unui lucru vechi sau, fig., a unei concepții, a unei mentalități, a unei culturi. V. relicvă. Îmbrăcămintea lui roasă, cu manșete albe rotunde... avea oarecare vestigii de eleganță de mult demodată. CAMIL PETRESCU, N. 34. ◊ (Poetic) O vreme, vestigiile furtunii se mai zăresc deasupra înaltului podiș. BOGZA, C. O. 65.
vestígiu [giu pron. giu] s. n., art. vestígiul; pl. vestígii, art. vestígiile (-gi-i-)
vestígiu s. n. [-giu pron. -giu], art. vestígiul; pl. vestígii, art. vestígiile (sil. -gi-i-)
VESTÍGIU s. 1. v. relicvă. 2. (la pl.) moaște.
VESTÍGIU s.n. Urmă, rămășiță a ceva dispărut demult. [Pron. -giu. / cf. fr. vestige, lat. vestigium].
VESTÍGIU s. n. urmă, rămășiță a ceva dispărut demult. (< fr. vestige, lat. vestigium)
VESTÍGIU ~i n. 1) Rămășiță din trecut, care amintește despre ceva dispărut demult. ~i ale unei civilizații. 2) Obiect (rămas de la o persoană iubită sau de la un om de vază) păstrat ca o amintire scumpă; relicvă. ~i de familie. /<lat. vestigium, fr. vestige
vestigiu n. urmă.
*vestígiŭ n. (lat. vestigium. V. investig). Rar. Urmă: vestigiile uneĭ civilizațiunĭ.
VESTIGIU s. 1. rămășiță, relicvă, urmă. (~iile trecutului.) 2. (la pl.) moaște (pl.), relicve (pl.) (înv.) rămășițe (pl.). (~ sfinte.)

vestigiu dex

Intrare: vestigiu
vestigiu substantiv neutru
  • pronunție: vestigĭu