VESTÁLĂ, vestale, s. f. (La romani) Preoteasă care întreținea focul sacru în templul zeiței Vesta; p. ext. (azi livr.) femeie virtuoasă. – Din fr. vestale, lat. vestalis.

VESTÁLĂ, vestale, s. f. (La romani) Preoteasă care întreținea focul sacru în templul zeiței Vesta; p. ext. (azi livr.) femeie virtuoasă. – Din fr. vestale, lat. vestalis.

VESTÁLĂ, vestale, s. f. (La romani) Preoteasă care întreținea focul sacru în templul zeiței Vesta. Se înșiră pe dinaintea mea... Roma veche întreagă, Pontifici, apoi și vestale. MACEDONSKI, O. I 14. Credeam că mă aflu în timpurile antice și că văd două vestale. BOLINTINEANU, O. 354. ♦ (Azi livresc) Femeie virtuoasă.

vestálă s. f., g.-d. art. vestálei; pl. vestále

vestálă s. f., g.-d. art. vestálei; pl. vestále

VESTÁLĂ s.f. 1. (Ant.) Preoteasă a zeiței Vesta, care întreținea focul sacru în templul acesteia. 2. (Fig.) Femeie castă. [< lat. vestalis, cf. fr. vestale].

VESTÁLĂ s. f. (la romani) preoteasă a zeiței Vesta, care întreținea focul sacru în templul acesteia. ◊ femeie virtuoasă. (< fr. vestale, lat. vestalis)

VESTÁLĂ ~e f. 1) (la romani) Preoteasă care întreținea focul sacru în templul zeiței Vesta. 2) fig. livr. Femeie virtuoasă. /<fr. vestala, lat. vestalis, it. vestale

vestală f. 1. preoteasa Vestei, însărcinată cu întreținerea focului sacru; 2. fig. femeie de o virtute perfectă, fată de o castitate exemplară.

*vestálă f., pl. e (lat. vestalis). La vechiĭ Romanĭ, preuteasă a Vesteĭ, zeița foculuĭ. (Vestalele eraŭ șase și întrețineaŭ focu sacru, care se înoĭa la 1 Martie în fie-care an. Dacă se stingea, pontificele bicĭuĭa vestala vinovată).