vesmânt definitie

20 definiții pentru vesmânt

VESMẤNT s. n. v. veșmânt.
VESTMẤNT s. n. v. veșmânt.
VEȘMẤNT, veșminte, s. n. Nume generic pentru un obiect de îmbrăcăminte; (la pl.) totalitatea obiectelor care formează îmbrăcămintea cuiva. ♦ (La pl.) Odăjdii. [Var.: veștmấnt, vestmấnt, vesmấnt s. n.] – Lat. vestimentum.
VEȘTMẤNT s. n. v. veșmânt.
VESMẤNT s. n. v. veșmânt.
VESTMÂNT s. n. v. veșmânt.
VEȘMẤNT, veșminte, s. n. Nume generic pentru un obiect de îmbrăcăminte; (la pl.) totalitatea obiectelor care formează îmbrăcămintea cuiva. ♦ (La pl.) Odăjdii. [Var.: veștmấnt, vestmấnt, vesmấnt s. n.] – Lat. vestimentum.
VEȘTMẤNT s. n. v. veșmânt.
VESMÎ́NT s. n. v. veșmînt.
VEȘMÎ́NT, veșminte, s. n. Orice obiect de îmbrăcăminte; (la pl.) totalitatea obiectelor care formează îmbrăcămintea cuiva. Călcînd peste cioburi de sticlă, tinichele și resturi de veșminte. ARDELEANU, D. 177. Strălucitele-i veșminte le aruncă el de groază. ALEXANDRESCU, M. 22. Bine-i stă mîndrei gătată Cu veșminte de la șatră. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424. ◊ Fig. Munții care înconjurau Azuga purtau veșmîntul verde sau alb. PAS, L. II 156. Cerul și-a schimbat veșmîntul. Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, B. 20. – Variante: veștmînt (SADOVEANU, O. III 216, EMINESCU, O. I 226, ALEXANDRESCU, P. 135), vestmînt (C. PETRESCU, C. V. 238, COȘBUC, P. I 112, CARAGIALE, O. III 92), vesmînt (DUMITRIU, N. 6) s. n.
VEȘTMÎ́NT s. n. V. vesmînt.
VEȘTMÎ́NT s. n. v. veșmînt.
veșmấnt s. n., pl. veșmínte
veșmânt s. n., pl. veșmínte
VEȘMÂNT s. 1. v. haină. 2. (BIS.; la pl.) odăjdii (pl.), (înv.) ornate (pl.). (Preotul s-a îmbrăcat în ~inte.)
veșmînt (-mínte), s. n. – Îmbrăcăminte, odăjdii. – Var. veștmînt, vestmînt. – Mr. visminte, veștemintu, megl. vișmint. Lat. vestῑmentum (Pușcariu 1878; REW 9281), cf. it. vestimento, prov. vestiment, fr. vêtement, cat., sp., port. vestimenta. Prezența lui ș se datorează probabil unei faze intermediare *veștimînt (după Pușcariu, unei contaminări cu învește). – Der. veș(t)mîntărie, s. f. (odaie sau dulap pentru odăjdii, în biserici); înveș(t)mînta, vb. (a îmbrăca).
VEȘMÂNT ~ínte n. pop. 1) Obiect de îmbrăcăminte; haină; strai. 2) la pl. Totalitate de piese vestimentare care acoperă corpul omului; îmbrăcăminte; vestimentație. /<lat. vestimentum
veșmânt n. 1. haină; fig. cuvântul e veșmântul cugetării; 2. pl. odăjdii. [Lat. VESTIMENTUM].
veșmî́nt n., pl. inte, vechĭ și urĭ (lat. vestimentum, supt infl. vechĭuluĭ învăsc, a învește, a îmbrăca). Vechĭ. Haĭnă. Azĭ. Haĭnă preuțească în oficiŭ (odăjdiĭ). Fig. Zăpada e veșmîntu ĭerniĭ, frunza a veșmîntu codruluĭ. – Vechĭ și vă-.
VEȘMÎNT s. 1. haină, îmbrăcăminte, strai, (pop. și fam.) buleandră, țoală, (reg.) rufă, (Transilv. și Maram.) halub, (depr.) hanță. (Era fără ~ pe trup.) 2. (BIS.; la pl.) odăjdii (pl.), (înv.) ornate (pl.). (Preotul s-a îmbrăcat în ~.)

vesmânt dex

Intrare: veșmânt
veșmânt substantiv neutru
vesmânt substantiv neutru
vestmânt substantiv neutru
veștmânt substantiv neutru