VÉSEL, -Ă, veseli, -e, adj. 1. Care este bine dispus; cu voie bună, voios. Un copil... se învîrtea în jurul lui cînd încoace, cînd încolo, vesel ca un fluture alb lîngă un pom bătrîn. REBREANU, R. I 126. Lume veselă ca astăzi N-am mai pomenit de mult. IOSIF, PATR. 38. ◊ (Prin metonimie) Traiul lumii... Cine vor, aceia lese-l, Dară sufletul mi-i vesel, Tinerețea luminată. EMINESCU, O. I 102. ◊ (Rar, despre animale) Uite, graurii pe luncă, Veseli, fericiți ce sînt! COȘBUC, P. I 264. [Porumbeii] apă veseli c-or gusta. TEODORESCU, P. P. 39. ◊ Fig. Drumul urcă întîi anevoie... pe urmă însă înaintează vesel, neted. REBREANU, I. 9. 2. Care exprimă voie bună, voioșie, bună dispoziție. Glasuri vesele răsună, Zic vioare, – urlă vîntul. IOSIF, PATR. 27. ◊ (Adverbial) Un cucoș... bătu din aripi și trîmbiță vesel în lumina aurie. SADOVEANU, O. I 344. Fata vesel îi zîmbește. CREANGĂ, P. 275. 3. Care aduce veselie, care înveselește; desfătător, plăcut. Mic și vesel: colo-n fund, Uite-l verde și rotund Nucul din grădină. COȘBUC, P. I 261. Deodată perdeaua de codru se dă la o parte: căsuțe vesele se ivesc pe podișul din dreapta. VLAHUȚĂ, O. A. II 165. ◊ (Adverbial) În pădure se făcuse iar liniște, și soarele lumina vesel. SADOVEANU, O. VII 38. Un haiduc trecea prin crîng Singur-singurel cu dorul, Păsările ciripeau, Vesel murmura izvorul. IOSIF, V. 113. 4. Care se face, se petrece cu voie bună, cu voioșie; plin de veselie. Dar azi vă dau o veselă agapă. TOPÎRCEANU, S. A. 3. Trei fecioare... În veselă horă ușoare sălta. ALECSANDRI, P. I 190. Am petrecut două săptămîni vesele. NEGRUZZI, S. I 68.