vervă definitie

12 definiții pentru vervă

VÉRVĂ s. f. Însuflețire, avânt, imaginație, fantezie care animă pe cineva (fiind exprimată prin cuvinte); bogăție verbală rezultată din această stare de spirit; volubilitate. ◊ Expr. A fi în (sau în) vervă = a) a fi însuflețit, volubil, avântat; b) (despre sportivi, artiști etc.) a manifesta o formă deosebit de bună. – Din fr. verve.
VÉRVĂ s. f. Însuflețire, avânt, imaginație, fantezie care animă pe cineva (fiind exprimată prin cuvinte); bogăție verbală rezultată din această stare de spirit; volubilitate. ◊ Expr. A fi în (sau in) vervă = a) a fi însuflețit, volubil, avântat; b) (despre sportivi, artiști etc.) a manifesta o formă deosebit de bună. – Din fr. verve.
VÉRVĂ s. f. Belșug de expresii și de idei redate cu însuflețire și mobilitate (v. volubilitate); dispoziție sufletească favorabilă veseliei, avîntului. Frumusețea și hazul anecdotelor și episoadelor din viața de pescar a autorului, povestite cu o vervă scînteietoare. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 52. Vezi să nu-ți uiți verva și talentul la București. BASSARABESCU, S. II. 171. E-un tărăboi amețitor de glasuri Și vinul vechi dă vervă tuturora. ANGHEL-IOSIF, M. I 16. El simte în sală un curent simpatic, care-i ațîță verva. VLAHUȚĂ, O. A. III 65. ◊ Expr. A fi în (sau cu) vervă = a fi însuflețit, volubil, avîntat. Deputatul era, firește, în vervă și într-adevăr era amuzant. CAMIL PETRESCU, U. N. 26. În seara aceea Scarlat a fost mai cu vervă decît aricind. C. PETRESCU, Î. II 67.
vérvă s. f., g.-d. art. vérvei
vérvă s. f., g.-d. art. vérvei
VÉRVĂ s. 1. vioiciune, volubilitate. (Vorbea cu o ~ inepuizabilă.) 2. v. patos.
VÉRVĂ s.f. Însuflețire, bună dispoziție; aflux verbal, bogăție de idei care rezultă din această însuflețire. ◊ A fi în vervă = a fi însuflețit, avântat, volubil. [< fr. verve].
VÉRVĂ s. f. însuflețire, bună dispoziție; aflux verbal. ♦ a fi în ~ = a fi însuflețit, avântat, volubil. (< fr. verve)
VÉRVĂ f. Imaginație și fantezie în vorbire; bogăție de expresii. Orator cu ~. [G.-D. vervei] /<fr. verve
vervă f. căldură de imaginațiune care însuflețește pe poet, pe orator, pe artist (= fr. verve).
*vérvă f., pl. e (fr. verve, care pare a veni din *verva, var. din verba, pl. d. verbum, vorbă. V. verb). Însuflețire în vorbă: avocat cu vervă.
VERVĂ s. 1. vioiciune, volubilitate. (Vorbea cu o ~ inepuizabilă.) 2. avînt, însuflețire, patos. (~ stilului său.)

vervă dex

Intrare: vervă
vervă substantiv feminin (numai) singular