VECÍE s. f. Eternitate, veșnicie. ◊ Loc. adj. și adv. Pe vecie = veșnic, etern. – Veac + suf. -ie.

VECÍE s. f. Eternitate, veșnicie. ◊ Loc. adj. și adv. Pe vecie = veșnic, etern. – Veac + suf. -ie.

VECÍE s. f. Eternitate, veșnicie. Carpații mei cu mîndre creste și Dunăre, tu, apă dragă, De-cir fi pe-alese, cum nu este, Cu voi aș sta vecia-ntreagă. BENIUC, M. 143. O zi bună, fericită E o parte din vecie. ALEXANDRESCU, M. 54. ♦ Fig. Imensitate, nemărginire, mulțime. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-n treagă scoate De dureri. EMINESCU, O. I 130. ◊ Loc. adj. De vecie = de veci, v. veac (3). Al meu suflet se-nalță... Și merge de se pune pe poarta de vecie. ALEXANDRESCU, P. 23. ◊ Loc. adv. în vecie sau (rar) în vecia veacurilor = în veci. V. veac (3). Și așa, necontenit, în vecia veacurilor. GANE, N. III 20. Atunci în vecie Suflarea ta caldă ea n-o să învie. EMINESCU, O. I 38. Nu te-oi vedea-n vecie Căci așa voiește August. CONACHI, P. 232. Pe vecie = pe veci, v. veac (3). Asta-i tot ce dau miresei. Dacăi-i plac, dacă m-alege, Mîna-ți dreaptă, împărate, pe vecie să ne lege. EFTIMIU, î. 12. S-ar considera dezonorată pe vecie, dacă s-ar întîmplă să lipsească [de la vreun spectacol]. REBREANU, R. I 186. Fugit din sat pe vecie, Speriat de sărăcie. ȘEZ. IV 133.

vecíe s. f., art. vecía, g.-d. vecíi, art. vecíei

vecíe s. f., art. vecía, g.-d. vecíi, art. vecíei

VECÍE s. v. eternitate.

VECÍE ~i f. 1) Durată având un început, dar neavând sfârșit; veșnicie; eternitate. ◊ Pe ~ pe veci; pentru totdeauna. 2) Perioadă de timp foarte lungă. [G.-D. veciei] /veac + suf. ~ie

vecie f. eternitate: pentru vecie. [V. veac].

vecíe f. (d. vecĭ, pl. d. veac). Eternitate, timp fără sfîrșit: așa va fi pe vecie! V. veșnicie.

VECIE s. eternitate, nemurire, veșnicie, (livr.) perpetuitate, (reg.) săvîrșie, (înv.) nemuritorie. (Fapta sa i-a asigurat ~.)