VECHÍME s. f. 1. Faptul de a fi vechi, de a exista de multă vreme; însușirea, caracterul, starea a ceea ce este vechi. ♦ Numărul de ani pe care cineva i-a prestat într-o slujbă, într-o funcție. 2. Vreme de demult, timpuri îndepărtate; Antichitate, vechie. – Vechi + suf. -ime.

VECHÍME s. f. 1. Faptul de a fi vechi, de a exista de multă vreme; însușirea, caracterul, starea a ceea ce este vechi. ♦ Numărul de ani pe care cineva i-a prestat într-o slujbă, într-o funcție. 2. Vreme de demult, timpuri îndepărtate; antichitate, vechie. – Vechi + suf. -ime.

VECHÍME, (rar) vechimi, s. f. 1. Faptul de a fi vechi, de a exista de multă vreme; însușirea, calitatea, starea a ceea ce este vechi; existență îndelungată. Vitrinele acestea cuprind numai monede orientale. Unele au o vechime de peste o mie de ani. STANCU, U.R.S.S. 122. Păzînd o căsuță tupilată și acoperită cu mușchi, care mărturisea despre vechimea ei, a bătut la poartă. CREANGĂ, P. 90. [Lemnul mesei] grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine și gotice. EMINESCU, N. 38. ♦ Calitatea de a fi vechi într-un post, într-un grad, într-o funcție; numărul de ani pe care cineva i-a petrecut într-o slujbă, într-o funcție. La vîrstă de douăzeci și șase de ani, avea vechime în gradul al doilea și aștepta din zi în zi un nou examen. BASSARABESCU, V. 4. 2. Vreme de demult, timpuri îndepărtate; antichitate. Focul pîlpîia în întunericul ogrăzii, și unul rostea domol o istorie din vechime. SADOVEANU, O. VI 239. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc, sinistru, miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. La spatele mînăstirii este un lac foarte adînc ce pare să fi fost în vechime o mină de sare. BOLINTINEANU, O. 434.

vechíme s. f., g.-d. art. vechímii

vechíme s. f., g.-d. art. vechímii

VECHÍME s. 1. (livr.) vetustate, vetustețe, (înv.) bătrânețe, vechitură, vârstă. (Ce ~ are acest obiect?) 2. v. antichitate.

VECHÍME f. 1) Stare a ceea ce este vechi, ce există de demult. 2) pop. Durată de timp în care se desfășoară activitatea unei persoane într-un anumit domeniu. ~ în muncă. 3) Trecut îndepărtat. ◊ Din ~ de demult; de pe vremuri. În ~ pe vremuri; în antichitate. [G.-D. vechimii] /vechi + suf. ~ime

vechime f. 1. starea celor vechi; 2. prioritate de admitere într’un corp, într’o companie: 3. vorbind de lucruri ce timpul le-a făcut să se strice; 4. vreme veche: în vechime, din vechime.

vechíme f. (d. vechĭ). Starea lucrurilor vechĭ: vechimea unuĭ oraș, uneĭ case, uneĭ instituțiunĭ. Prioritate bazată pe timp (pe anĭ): acest funcționar are înaintea altora drept să fie înaintat la vechime. Timp trecut (anĭ, secule, evurĭ): o casă ruinată de vechime, un filosof din vechime, lucrurĭ rămase din vechime, așa era în vechime. V. antichitate.

VECHIME s. 1. (livr.) vetustate, (înv.) bătrînețe, vechitură, vîrstă. (Ce ~ are acest obiect?) 2. antichitate, (înv.) străvechime, vechie. (Vestigii din ~.)