VANÁDIU s. n. Element chimic, metal dur, casant, de culoare albă-cenușie, care se găsește în natură sub formă de compuși și care este folosit în fabricarea oțelurilor speciale. – Din fr. vanadium.

VANÁDIU, s. n. Element chimic, metal dur, casant, de culoare albă-cenușie, care se găsește în natură sub formă de compuși și care este folosit în fabricarea oțelurilor speciale. – Din fr. vanadium.

VANÁDIU s. n. Metal dur de culoare cenușie, care se găsește în natură sub formă de compuși și care este folosit la fabricarea oțelurilor.

vanádiu [diu pron. dĭu] s. n., art. vanádiul; simb. V

vanádiu s. n. [-diu pron. -diu], art. vanádiul; simb. V

VANÁDIU s.n. Metal dur, care nu se găsește liber în natură și care se folosește la pregătirea oțelurilor foarte tari. [Pron. -diu. / < fr. vanadium].

VANÁDIU s. n. metal dur, casant, cenușiu, folosit la elaborarea unor oțeluri speciale. (< fr. vanadium)

VANÁDIU n. Metal alb de culoare albă-argintie, folosit la fabricarea oțelurilor de calitate superioară. /<fr. vanadium

*vanádiŭ n. Chim. Un metal alb, cu o greutate atomică de 51,2 care se află în micĭ cantitățĭ într’un mare număr de minerale, în argile, bazalturĭ ș. a. E înrudit cu cositoru.

VANÁDIU (< fr. {i}; {s} Vana-dis, divinitate scandinavă) s. n. Element chimic (V; nr. at. 23, m. at. 50,94, p. t. 1.750°C, p. f. 3.400°C, gr. sp. 6); metal dur, casant, de culoare albă-cenușie, care se găsește în natură sub formă de compuși, întrebuințat ca adaos în oțeluri speciale și, sub formă de V2O5, drept catalizator în diferite procese chimice. A fost descoperit în 1801 de mineralogul spaniol Andrés Manuel del Rio, care-l va numi eritroniu, și redescoperit de Nils Gabriel Sefström (1787-1854) în 1830, care i-a dat și numele actual.