VÎNTURĂTÓR, -OÁRE, vînturători, -oare, s. m. și f. (Astăzi numai cu determinări) Aventurier. O bandă de vînturători de mare, greci și maltezi, era de fapt stăpînă pe gura Dunării. BART, E. 320. Spuneau că e o vînturătoare ce cutreieră lumea pentru plăcerile ei. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ (Adjectival) Și-ar fi pierdut timpul ca un cavaler vînturător. GHICA, A. 684.

vânturătór s. m., pl. vânturătóri

vânturătór s. m., pl. vânturătóri

VÂNTURĂTÓR s. v. aventurier.

vânturător m. 1. cel ce vântură grâul; fig. vânturător de fraze; 2. aventurier.

vînturătór, -oáre adj. Acela care vîntură. Fig. Rar. Aventurier (adică „vînturător de lume, de țară”). S. f., pl. orĭ. Mașină de vînturat grînele.

vînturător s. v. AVENTURIER.