VĂTĂRÓG s. v. vătui.

vătăróg, V. vătúĭ.

vătúĭ, – úĭe s. (din *vătulĭ, mrom. vetulĭu, alb. vetulĭ, d. vĭet, an [vgr. étos, an, lat. vetus, vétulus, vechĭ]. D. alb. vine ngr. vetúli, d. rom. vine rut. vatúlĭa, vatúĭka, pol. wetula. Cp. cu noatin și godac). Vechĭ (Ps. S.) Țap. (Bibl. 1688) Ĭed. Azĭ. Puĭ sugar de ĭepure (pe cînd șoldan e adult). – În Olt. vătăróg. V. lupeĭ și coteĭ.

vătărog s. v. VĂTUI.