VĂLURÉL, vălurele, s. n. Diminutiv al lui val1. – Val1 + suf. -urel.

VĂLURÉL, vălurele, s. n. Diminutiv al lui val1. – Val1 + suf. -urel.

VĂLURÉL, valutele, s. n. (Mai ales la pl.) Diminutiv al lui val1. 1. v. val (I). Apa s-a încrețit în vălurele scurte. SADOVEANU, N. F. 100. Vălurele lățite pe mare de vîntul furtunii Care-i pornit de curînd. MURNU, I. 137. Se ducea Lăsînd în dereptul lor, Pe luciul apelor, Vălurele ușurele. ALECSANDRI, P. P. 136. 2. v. val (II 1). În diminețile vesele de iunie vîntul se juca în vălurele peste lanurile de grîu. BASSARABESCU S. N. 132. Bate vîntul vălurele Pe deasupra casei mele. HOGAȘ, H. 46. Bate vîntul vălurele Și-mi aduce-un dor ș-o jele. SEVASTOS, C. 48.

vălurél s. n., pl. văluréle

vălurél s. n., pl. văluréle