VĂIETĂTÚRĂ s. f. v. văitătură.

VĂITĂTÚRĂ, văitături, s. f. Văitare. [Var.: văietătúră s. f.] – Văita + suf. -ătură.

VĂIETĂTÚRĂ s. f. v. văitătură.

VĂITĂTÚRĂ, văitături, s. f. Văitare. [Var.: văietătúră s. f.] – Văita + suf. -ătură.

VĂIETĂTÚRĂ s. f. v. văitătură.

VĂITĂTÚRĂ, văitături, s. f. (Și în forma văietătură) Văitare, lamentare, tînguire. Printre văitături le ia gologanii. STANCU, D. 354. Văietătură unui părinte Din orice parte-ți iese nainte. VĂCĂRESCU, P. 481. – Variantă: văietătúră s. f.

văitătúră (văi-) s. f., g.-d. art. văitătúrii; pl. văitătúri

văitătúră/văietătúră s. f., g.-d. art. văitătúrii/văietătúrii; pl. văitătúri/văietătúri

VĂITĂTÚRĂ s. v. văitat.

VĂITĂTÚRĂ ~i f. Sunet plin de jale; vaiet; văicăreală; tânguire. [G.-D. văităturii] /a se văita + suf. ~tură

văĭetătúră f., pl. ĭ. Cant. Vaĭet.

VĂITĂTURĂ s. boceală, bocire, bocit, căinare, jelire, jelit, jeluire, lamentare, lamentație, plîngere, plîns, tînguială, tînguire, tînguit, văitare, văitat, (pop., fam. și peior.) văicăreală, (pop.) jeluială, (înv. și reg.) olălăire, (reg.) văierare, văierat, (înv.) obidire, olecăire. (Lasă ~!)