VÂNTURÁ, vấntur, vb. I. Tranz. 1. A trece boabele de cereale prin vânturătoare sau a le face să cadă de la o mică înălțime pentru ca vântul să împrăștie impuritățile ușoare. ♦ Fig. A împrăștia, a risipi; a spulbera. 2. A vărsa de mai multe ori un lichid dintr-un vas în altul, pentru a-l răci, pentru a-l amesteca etc. 3. A mișca încoace și încolo, a agita. ♦ Fig. A frământa, a tulbura. 4. Fig. A da în vileag, a povesti, a comenta vorbe, fapte etc. 5. Fig. A cutreiera, a colinda. ◊ Compus: vântură-lume sau vântură-țară s. m. și f. = om hoinar, aventurier. 6. (Rar; despre vânt) A sufla, a bate peste... – Lat. ventulare (= ventilare).
VÂNTURÁT s. n. Vânturare. Vânturatul grâului. – V. vântura.
VÂNTURÁ, vấntur, vb. I. Tranz. 1. A trece boabele de cereale prin vânturătoare sau a le face să cadă de la o mică înălțime pentru ca vântul să împrăștie impuritățile ușoare. ♦ Fig. A împrăștia, a risipi; a spulbera. 2. A vărsa de mai multe ori un lichid dintr-un vas în altul, pentru a-l răci, pentru a-l amesteca etc. 3. A mișca încoace și încolo, a agita. ♦ Fig. A frământa, a tulbura. 4. Fig. A da în vileag, a povesti, a comenta vorbe, fapte etc. 5. Fig. A cutreiera, a colinda. ◊ Compus: vântură-lume[1] sau vântură-țară s. m. invar. = om hoinar, aventurier. 6. (Rar; despre vânt) A sufla, a bate peste... – Lat. ventulare (=ventilare).[1]
VÂNTURÁT s. n. Vânturare. Vânturatul grâului. – V. vântura.
VÂNTURÁ, vấntur, vb. I. Tranz. 1. A trece boabele de cereale prin vânturătoare sau a le face să cadă de la o mică înălțime pentru ca vântul să împrăștie impuritățile ușoare. ♦ Fig. A împrăștia, a risipi; a spulbera. 2. A vărsa de mai multe ori un lichid dintr-un vas în altul, pentru a-l răci, pentru a-l amesteca etc. 3. A mișca încoace și încolo, a agita. ♦ Fig. A frământa, a tulbura. 4. Fig. A da în vileag, a povesti, a comenta vorbe, fapte etc. 5. Fig. A cutreiera, a colinda. ◊ Compus: vântură-lume sau vântură-țară s. m. invar. = om hoinar, aventurier. 6. (Rar; despre vânt) A sufla, a bate peste... – Lat. ventulare (= ventilare).
VÎNTURÁ, vî́ntur, vb. I. Tranz. 1. A trece boabele de cereale prin vînturătoare sau a le face să cadă de la o mică înălțime, pentru ca vîntul să împrăștie impuritățile ușoare. Blajina noră... acuși pisa mălaiul și-l vîntura. CREANGĂ, P. 6. Și griul se triera și flăcăi îl vîntura. ALECSANDRI, P. P. 389. Este un iepure șchiop Într-un vîrf de plop Și vîntură bob (Vîntul). GOROVEI, C. 397. ◊ Absol. Cînd ajunse acasă, Chirică trierase, vînturase, măcinase. CREANGĂ, P. 160. ◊ Fig. Sînt idei care... cer să fie dezbătute, analizate și cernute prin sita discuțiunilor publice, pînă cînd, despărțite și vînturate de orice tărîțe, va rămînea numai grăunțele curat. ODOBESCU, S. III 407. ♦ Fig. A împrăștia, a risipi; a spulbera. Morile vuiau de-a lungul apei, vînturînd prin spițele lor late talazele limpezi și clăbucite de spumă. DELAVRANCEA, T. 204. Peste-un ceas păgînitatea e ca pleava vînturată. EMINESCU, O. I 148. Să vînture ca pleava oștirile dușmane. ALECSANDRI, O. 207. 2. A vărsa de mai multe ori un lichid dintr-un vas în altul (pentru a-l răci, pentru a-l amesteca etc.). (Refl. pas.) După ce se capătă zeama colorată, se lasă de se răcește bine sau se vîntură dintr-un vas în altul. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 53. 3. A mișca încoace și încolo; a agita. V. flutura. Vîntura în mînă o biciușcă. PAS, Z. I 49. Cîțiva călăreți ieșiră din rînduri și începură a-și vîntura brațele în aer. SADOVEANU, O. I 183. Și chiuind se tot duceau feciorii vînturînd căciulile. MIRONESCU, S. A. 56. ◊ Refl. pas. Deasupra mulțimii de țărani se vînturau securile și ciomegele. DUMITRIU, N. 112. ♦ Refl. A umbla repede (și fără rost) de colo pînă colo. Trîntea ușile mînioasă și se vîntura în ogradă de la zămnic la poieți. C. PETRESCU, R. DR. 242. ♦ A răscoli, a răsturna, a întoarce pe dos. Mă șuii pe doi scai Și vedeam doi cai Și vîntul Vînturînd pămîntul (Plugul). GOROVEI, C. 298. ◊ Fig. Încruntat își vîntura sub țilindru tot soiul de întrebări și răspunsuri C. PETRESCU, A. R. 34. Ce grozav îmi vînturi mintea... moarte. VLAHUȚĂ, P. 45. 4. Fig. (Cu privire la fapte, vorbe etc.) A da în vileag, a povesti, a comenta. Femeile vîntură intrigile obicinuite ale capitalei. DELAVRANCEA, la CADE. 5. (Cu complementul«lumea»,«țara» sau un echivalent al acestuia) A cutreiera, a colinda, a răscoli. Copil el să fie-acum. S-alerge cu dragii tovarăși, Să vînture lumea pe plac! COȘBUC, P. II 95. Crăișarule să aibi tu puterea mea, ai vîntura țările și mările. CREANGĂ, P. 190. M-am săturat de vînturat lumea. ALECSANDRI, T. I 438. 6. Fig. (Rar, cu subiectul «vîntul») A sufla, a bate peste... Eu m-aș face vînt de vară. Fața vîntura-ți-o-aș. ALECSANDRI, P. P. 367.
VÎNTURĂ-LÚME s. m. Hoinar, aventurier. Cum să îngenunche tîmplă-n tîmplă cu toți oropsiții... și cu atîția vîntură-lume. CAMILAR, N. II 11. În castelul de la Zips al palatinului Laski, Despot se întîlnește cu alți vîntură-lume. ALECSANDRI, T. II 49.
VÎNTURĂ-ȚÁRĂ s. m. Hoinar, aventurier. Omul ăsta e om, nu e vîntură-țară. ARDELEANU, D. 187.
vânturá (a ~) vb., ind. prez. 3 vấntură
vânturát s. n.
vấntură-lúme s. m. și f., g.-d. lui vấntură-lúme; pl. vấntură-lúme
vấntură-țáră s. m. și f., g.-d. lui vấntură-țáră; pl. vấntură-țáră
vânturá vb., ind. prez. 1 sg. vântur, 3 sg. și pl. vântură
vânturát s. n.
vântură-lúme s. m. invar.
vântură-țáră s. m. invar.
VÂNTURÁ vb. 1. (AGRON.) a triora. (~ semințele cu triorul.) 2. v. împrăștia. 3. v. perinda. 4. v. cutreiera. 5. v. flutura.
VÂNTURÁ vb. v. bate, sufla, trece.
VÂNTURÁT s. v. vânturare.
VÂNTURĂ-LÚME s. v. aventurier.
VÂNTURĂ-ȚÁRĂ s. v. aventurier.
A VÂNTURÁ vântur tranz. 1) (cereale) A trece prin vânturătoare. 2) fig. A face să se împrăștie, să se spulbere. A-i ~ pe năvălitori. 3) (moarea) A scoate din vas și a turna la loc de câteva ori la rând; a pritoci. 4) A mișca într-o parte și în alta; a agita. ~ căciulile în aer. 5) fig. (vorbe, vești, știri) A interpreta în fel și chip; a comenta în mod subiectiv. ~ intrigi. 6) A umbla mult; a bate drumurile. ◊ ~ lumea a călători mult. /<lat. ventulare
vânturà v. 1. a curăța grânele scuturându-le de mai multe ori: a vântura grâul; 2. fig a curăța: să vânture ca pleava oștirile dușmane AL.; 3. a străbate repede: ce vântură Europa cu spada veșnic goală Al. [Lat. VENTULARE = VENTILARE].
vântură-lume m. aventurier.
vântură-țară m. aventurier.
vî́ntur, a v. tr. (lat. véntulo, -áre, d. ventus, vînt. V. zvîntur, ventilez). Curăț grăunțele de pleavă, aruncîndu-le în aer ca să le bată vîntu și să înlăture pleava saŭ le agit cu lopata ca să se ventileze. Fig. Resping, împrăștiĭ: a-ĭ vîntura pe dușmanĭ. Cutreĭer: a vîntura lumea. Agit, discut (în ainte de a aduce în deliberare): a vîntura o ideĭe. V. refl. Vin des, mă tot duc și vin, mă zvîntur, mă fîțîĭ, cutreĭer: Ce te tot vînturĭ pe aicĭ? Acest om s’a vînturat pin toată lumea.
vînturát, -ă adj. Care s’a vînturat pin lume, aventurier, haĭmana, nestatornic. Fig. Zvăpăĭat, nestatornic. – Și zv-.
vî́ntură-lume și vî́ntură-țară m. fără pl. Aventurier: un vîntură-țară, niște vîntură-țară.
vîntura vb. v. BATE. SUFLA. TRECE.
VÎNTURA vb. 1. (AGRON.) a triora. (~ semințele cu triorul.) 2. a împrăștia, a risipi, a spulbera, (înv.) a spîrcui. (A-i ~ pe dușmani în cele patru zări.) 3. a se perinda, a se succeda. (Multă lume se ~ pe acolo.) 4. a colinda, a cutreiera, a parcurge, a străbate, (pop. și fam.) a bate, (pop.) a călca, a ocoli, a petrece, (înv. și reg.) a răzbate, (înv.) a plimba, (rar fig.) a treiera. (~ pe rînd orașele și satele.)
VÎNTURAT s. (AGRON.) vînturare, (rar) vînturătură. (~ grîului.)
vîntură-lume s. v. AVENTURIER.
vîntură-ța s. v. AVENTURIER.
a vântura mălaiul (cuiva) expr. a lua / a câștiga / a fura banii (cuiva).

vânturat dex

Intrare: vântura
vântura conjugarea I grupa I verb tranzitiv
Intrare: vânturat (adj.)
vânturat 1 adj. adjectiv
Intrare: vânturat (vânturare)
vânturat 2 s.n. substantiv neutru (numai) singular
Intrare: vântură-lume (s.m.)
vântură-lume 1 s.m. invariabil substantiv masculin
Intrare: vântură-lume (s.f.)
vântură-lume 2 s.f. invariabil substantiv feminin
Intrare: vântură-țară (s.f.)
vântură-țară 2 s.f. invariabil substantiv feminin
Intrare: vântură-țară (s.m.)
vântură-țară 1 s.m. invariabil substantiv masculin