VÂSLÁȘ, vâslași, s. m. Persoană care mânuiește vâslele1, care conduce o ambarcație cu vâsle1; vâslitor. – Vâslă1 + suf. -aș.

VÂSLÁȘ, vâslași, s. m. Persoană care mânuiește vâslele1, care conduce o ambarcație cu vâsle1; vâslitor. – Vâslă1 + suf. -aș.

VÎSLÁȘ, vîslași, s. m. Persoană care mînuiește vîslele; lopătar, barcagiu. Prin noapte străbătură chiotele vîslașilor nerăbdători. GALACTION, O. I 185. Vîslașul cel cuminte... îngrijește vasul a nu cădea pe stînci. BOLINTINEANU, O. 193. Eu, Abdulah, cel mai voinic Vislaș de pe Bosfor, Ce n-am decît un biet caic Ș-un suflet plin de dor. ALECSANDRI, P. I 147. ◊ (Poetic) Barca vieții sale, lipsită de vîslaș, Plutea... pe-oceanul uriaș! MACEDONSKI, O. I 267.

vâsláș s. m., pl. vâsláși

vâsláș s. m., pl. vâsláși

VÂSLÁȘ s. v. barcagiu.

VÂSLÁȘ ~i m. Persoană care conduce o luntre cu ajutorul vâslelor; luntraș; barcagiu; lopătar. /vâslă + suf. ~aș

văslaș m. cel ce vâslește.

vîsláș m. (d. vîslă). Lopătar, vîslitor. – Și vîslar (bg. sîrb. veslar) în Bibl. 1688.

VÎSLAȘ s. barcagiu, lopătar, luntraș, (rar) vîslitor, (înv.) vîslariu. (~ la Dunăre.)